Azi am revenit la sentimente mai bune pentru toată lumea. În fond, scrisul trebuie să rămână cu ale scrisului, iar oamenii cu ale oamenilor. Şi e păcat şi de vremea de afară, aş zice, splendidă, de toamnă adevărată, plină de culoare.

Nu-mi place că se întâmplă aşa, dar mă simt tot mai străin de lumea literară de la noi. Există câţiva scriitori pe care îi admir şi îi stimez, există câţiva, de asemenea, pentru care am sentimente de prietenie, dar simt că idealismul - în forma lui pură şi romantică - a devenit o floare atât de rară încât uneori e foarte dificil să mai distingi azi între un scriitor şi un veros afacerist.

Poezia îmi face viaţa mai uşoară uneori. Alteori, am de suferit din cauza poeziei. Influenţa provine cel mai probabil din faptul elementar că nu există nici o formă de artă adevărată - şi nici poezie - fără participarea reală, fără implicarea creatorului/poetului în tot ce presupune operă de artă sau operă literară. Creaţia cere întotdeauna un tribut vieţii. Cu atât mai de înţeles mi se pare cercetarea operei pe filiera biografiei, o metodă adoptată şi abandonată, preţuită şi desconsiderată pe rând de-a lungul timpului. În ce mă priveşte, pot spune că poezia îmi face viaţa mai uşoară atunci când îmi oferă consolarea unei vieţi trăite cu intensitate tocmai pe seama tensiunii poetice, iar dificultăţile pe care le am din cauza poeziei ţin de tristeţea provocată de înţelegerea pe care tot poezia mi-o aduce.

Nu ştiu cum se face, dar în ultimele zile am scris patru poeme numai în versiunea lor engleză, fără să simt nevoia unei oglindiri în limba română. Pe de o parte, sunt fericit că mi-au ieşit patru texte (chiar bune, spun prietenii mei americani şi britanici), iar pe de altă parte sunt un pic trist pentru că par a mă îndepărta de limba română. Probabil că lucrul cel mai înţelept pe care ar trebui să-l fac este să merg înainte fără-prea-multe-gânuri, să scriu pur şi simplu fără să inventez probleme şi dileme morale sau sufleteşti. Ar fi înţelept, nimic de zis, aş adăuga, dar înţelepciunea nu face întotdeauna casă bună cu toate aceste tensiuni legate de poezie.

Se pare că Poşta Română mi-a rătăcit nişte plicuri cu exemplare din volumul meu "Cât de departe am mers". Le-am pus simple, ne-recomandate şi tăiate la colţ, cu înscrisul "imprimate", pentru că aşa este mai ieftin, dar unii destinatari îmi spun că nu le-a parvenit nici un plic de la mine. Cît de descurajante sunt aceste neplăceri... Of, când o să intri în rând cu lumea, România mea dragă?

Jean-Marie Gustave Le Clézio spune - in interviul telefonic pe care îl are cu Adam Smith, pe 9 octombrie, imediat dupa ce fusese anunţat că a primit Nobel-ul - că scrie în principal pentru a se exprima pe sine însuşi, că un scriitor este un martor (nu un profet, nu un filozof), că nu este obişnuit să transmită mesaje, să ţină discursuri, că preferă să fie citit, că una dintre cele mai mari plăceri ale vieţii lui este să stea la masa de scris. Mai adaugă - în acea scurtă discuţie - că se simte într-o situaţie stânjenitoare gândindu-se că va trebui să ţină un discurs în decembrie, dar că speră că se va descurca el cumva. L-am auzit râzând apoi în acea înregistrare, iar râsul lui, reţinut oarecum, aristocratic, spre finalul interviului, mi-a părut a fi cel mai simplu semn al normalităţii.

Poezia devine tot mai mult în zilele noastre "materialiste" un reper de umanism şi sensibilitate, uneori la fel de puternic precum credinţa, o şansă de a ne retrage din când în când deoparte, de a privi din afară agitaţia acestei umanităţi obosite şi derutate, manipulate şi agresate.

Vineri şi sâmbătă m-am aflat printre invitaţii "Zilelor Revistei Transilvania" de la Sibiu. M-am bucurat să îi cunosc pe Radu Vancu, Dragoş Varga, Corvin Lupu, gazde ospitaliere, să-i cunosc pe Bogdan Creţu, Andrei Terian, Ioan Radu Văcărescu, Bianca şi Paul Cernat, Călin Crăciun, să-i revăd pe Ioan Moldovan, Ion Simuţ, Dumitru Chioaru, Alexandru Muşina, în atmosfera de toamnă a Sibiului, m-am bucurat să asist (şi la un moment dat chiar să intervin) la dezbaterea pe tema "Canonul literar şi dosarele Securităţii", iar vizita la mormântul lui Iustin Panţa mi-a dat şansa să-mi aduc aminte de un coleg de scris drag inimii mele, un neliniştit, un poet care trăia cu intensitate relaţia sa cu poezia. La plecare, cu poetul Dumitru Chioaru şi familia sa (care au fost foarte drăguţi şi m-au luat la Cluj cu maşina lor), ne-am oprim la Lancrăm, unde am vizitat casa şi mormântul lui Lucian Blaga, pe care nu le mai văzusem. Ajungem la Cluj pe la amiază, duminică. Mergem direct la poetul Mircea Petean acasa, unde suntem primiţi cu căldură de el şi de soţia lui Ana, unde cu emoţie văd cartea "Cât de departe am mers" şi primesc exemplarele de autor. Sunt preluat apoi de Iuliana şi Ioana, care au venit de la Piatra Neamţ cu maşina ca să găsim loc de cazare pentru Ioana, fetiţa noastră care îşi ia zborul din cuibul părintesc, îşi începe studenţia la Psihologia de la "Babeş". Umblăm prin Cluj (eu încă sub impresia puternică a apariţiei cărţii), ne cazăm pentru o noapte la o pensiune, aşteptăm, sperăm că se va face o redistribuire pentru locurile din cămin, iar minunea se întâmplă cu adevărat, da, Ioana primeşte loc la cămin. Mergem cu ea, fericiţi, o ajutăm să se instaleze, apoi plecăm acasă, melancolici un pic... Am, fireşte, toate motivele să spun că am umblat cu spor pe drumurile Ardealului. Cât despre carte, ei bine, trăiesc sentimentul că am dat la spate o greutate, că am trecut o probă, că am mai înaintat pe un drum pe care trebuie să merg şi mai departe...

Dimineaţă l-am auzit la radio pe George Bacovia recitând poezia "Liceu". Emoţie totală. "Azi nu mai sunt eu/ Şi mintea mă doare..." Ce apariţie stranie acest poet de geniu pe meleagurile româneşti!

Ieri m-am bucurat foarte mult să văd articolul meu despre "Ostinato" a lui Paul Goma "Mărturie zguduitoare şi excelenţă literară" în revista "Cultura". Trebuie să fiu onest (singurul mod posibil de a fi, de altfel) şi să spun că îmi fusese teamă că nu va apărea, dar gestul publicării lui din partea redacţiei este pentru mine un semn de normalitate. În revista aceasta a lui Augustin Buzura mi-ar placea să mai public...

Mărturie zguduitoare şi excelenţă literară

Romanul “Ostinato” de Paul Goma este o carte care întruneşte calităţile romanelor mari ale lumii. Iar faptul că este scris în limba română, că autorul ei este român, că a avut până acum un drum aventuros (primele ediţii au apărut, cum se ştie, în germană, franceză şi olandeză), toate l-ar putea transforma într-un motiv de mândrie a literaturii române contemporane, un moment puternic al ei, aşa cum în mod real şi absolut este. Condiţia ar fi ca lumea literară românească să înceteze să se mai complacă în amorţeala călduţă şi vinovată în care a adus-o regimul comunist şi să devină brusc - miraculos, de ce nu? - onestă, cinstită, plină de simţul dreptăţii.

Romanul lui Paul Goma este un foarte ingenios experiment literar, o oglindă a diversităţii registrelor stilistice, dar calitatea lui esenţială este aceea că nu rămâne doar la acest nivel, nu este doar o carte în care autorul îşi dă măsura măiestriei stilistice, aşa cum s-a întâmplat cu multe dintre producţiile literare româneşti ale ultimelor decenii ale secolului XX. Romanul lui Goma depăşeşte această barieră. Utilizând mijloacele literare moderne şi postmoderne, care amintesc adesea, prin schimbarea registrelor, de mari scriitori precum Joyce şi Faulkner, dar şi de Dostoievski sau Kafka, prin pătrunzătoarea incursiune în meandrele firii omeneşti, “Ostinato” de Paul Goma este o carte totală (în sensul perspectivei cuprinzătoare asupra vieţii şi a diversităţii stilistice), este cartea libertăţii, cartea care vorbeşte despre sensul vieţii, despre destinul omului pe pământ, despre fericire, despre moarte, despre iubire şi aşteptare, despre cât de fragil şi puternic în acelaşi timp este omul, despre răbdare şi credinţă, despre trădare şi statornicie, despre suferinţă şi bucurie.

Toate calităţile amintite - şi încă altele - fac din acest roman o carte care spală multe din păcatele literaturii române contemporane. Între păcatele literaturii române contemporane se află sigur şi acela că ea, această literatură scrisă în perioada comunistă, nu reuşeşte să vorbească niciodată “cu toată gura”, cum se spune, despre viaţă. S-a spus că încifrarea mesajelor a reuşit să păcălească cenzura, dar preţul pe care literatura a trebuit să-l plătească pentru aceasta este diminuarea autenticităţii, diluarea verosimilităţii. Majoritatea covârşitoare a romanelor româneşti sunt fabricate, false. Unora le lipseşte povestea, altora le lipseşte înţelegerea vieţii, unele au stil dar nu au substanţă, altele au ştiinţa scriiturii, dar nu au perspectiva simplă a lucrurilor. Puţine sunt operele care reuşesc să depăşească nivelul de prudenţă şi autocenzură de care autorii se izbesc ca muştele de geam. “Ostinato” nu numai că depăşeşte acest nivel, dar merge foarte departe dincolo de el şi vorbeşte cu adevăr despre realitatea românească din prima parte a perioadei comuniste. O realitate-închisoare în care oamenii sunt chinuiţi, umiliţi, reduşi la simple elemente fără identitate ale unei mulţimi.

Povestea romanului se întâmplă în spaţiul strâmt al unei celule de închisoare comunistă, dar impresia pe care o lasă este aceea a unui univers imens, bogat, plin de culoare, încărcat de o umanitate suferindă. Deţinuţii sunt parcă nişte actori care îşi joacă un rol într-o piesă pe care o scriu ei înşişi în timp ce o joacă pe o scenă ai cărei spectatori sunt tot ei. De altfel, gustul pentru replici este evident la tot pasul. Chiar din prima pagină cititorul este familiarizat cu un tip de oralitate care face din personaje nişte persoane adevărate, cum suntem îndreptăţiţi să credem că sunt - pentru că majoritatea scrierilor lui Paul Goma sunt autobiografice sau expresii ale realităţii trăite, văzute sau povestite. Simţi că lucrurile care se petrec în acea celulă nu sunt ficţiune, ci realitate.

Pe de altă parte, chiar dacă viaţa respiră din toate paginile, impresia este de construcţie literară, artistică. Este interesant cum se amestecă în această carte realitatea cu literatura. Intertextualitatea, leit-motivul, monologul în dialog, limbajul argotic, incursiunile înapoi pe firul memoriei, umorul amar al situaţiilor, discreta prezenţă a naratorului (personaj în “piesă”), obsesia libertăţii şi a mărturisirii, a “neuitării”, obsesia menţinerii integrităţii morale, a menţinerii, prin dialog continuu doar de dragul dialogului (oamenii ştiind instinctiv că doar menţinerea legăturilor dintre ei îi salvează sufleteşte, le menţine speranţa), a unei brume de socializare, toate conferă cărţii o imagine de operă literară şi nu doar de mărturie pur şi simplu. Iar aici credem că am atins un punct important al discuţiei.

Paul Goma nu este doar un simplu mărturisitor. Paul Goma este şi un mare scriitor. Ele este convingător nu numai - sau nu în primul rând - prin grozăvia celor mărturisite, descrise, povestite, ci şi prin talentul de povestitor, prin talentul de a ridica întâmplările şi oamenii la înălţimea pe care doar marea literatură o cunoaşte. Aici nu avem de a face doar cu un om care a fost persecutat şi chinuit de sistemul comunist şi care s-a apucat să mărturisească. Paul Goma este un scriitor care îşi ia substanţa creaţiei din viaţa sa şi a poporului său. Faptul îi conferă operei sale o dublă valoare. Suntem impresionaţi de perspectiva nefalsificată a vieţii şi suntem în acelaşi timp mişcaţi de măiestria literară. Nu avem multe cazuri de acest fel în literatura noastră.

“Ostinato” are ceva din “Hanul Ancuţei” al lui Sadoveanu, dar taifasul din “Ostinato” şi poveştile spuse pe rând de deţinuţi sunt amare, pentru că sunt spuse nu la focul din vatră, la o ulcică de vin, ci în spaţiul îngust al celulei, sub teroarea gardienilor. Diferenţa (potrivită şi pentru ilustrări pedagogice) are şi o faţetă paradoxală. În timp ce drumeţii lui Sadoveanu, liberi şi în voia lor, îşi spun poveştile cu gravitate şi melancolie, deţinuţii din “Ostinato” apasă foarte tare pe pedala umorului, ironiei, sarcasmului. Umorul este singura lor salvare, iar ei îl adoptă din instinct. Chiar şi gesturile de tandreţe camaraderească sunt “ascunse” într-un înveliş ironic şi sarcastic.

Umorul lui Goma este amar şi pare să fie marca sa literară. Acest tip de umor capătă însă - pe seama faptului că este alternat mereu cu pasaje meditative, cu reflecţii profunde despre viaţă şi oameni - un sens mai înalt, un înţeles mai adânc. Paul Goma ştie că nimeni nu poate râde continuu fără riscul trecerii în derizoriu şi găunos. Nu puţine sunt asemenea pagini grave în “Ostinato”, de ar fi să amintim numai descrierea antologică a plecării/eliberării unui deţinut (p. 79-80), a unei scene în care ni se arată omenia unui gardian moldovean (p.81), descrierea aşteptării mesei în celulă (p.87), a servirii mesei în gamele (p. 96), scena ieşirii în liberate, excelent descrisă, în culori vii şi simţire omenească, perspectiva nostalgică şi foarte expresivă asupra unor evenimente, prezentă în toată cartea, memorabila scenă a râsului nestăvilit în celulă (p. 106), discuţiile despre crimă desprinse parcă din Dostoievski (p. 115), pagina excelentă despre mărturisire şi despre faptul că mărturia nu e crezută de cei de afară (p. 118), pasajul memorabil despre curaj şi laşitate şi câteva constatări amare despre caracterul românilor (p. 25), textul poetic adevărat care ar putea să-i facă invidioşi pe unii optzecişti (p. 43), pagina excelentă despre muzică (p. 130).

Nu e uşor să tragi concluzii despre acest roman, unic în literatura noastră, dar ceea ce se poate spune, totuşi, este că avem de a face cu o operă cu valoare reprezentativă, deopotrivă pentru autorul ei, Paul Goma (care şi-a menţinut demnitatea cu riscul libertăţii şi al vieţii), pentru literatura cu subiecte şi teme de inspiraţie social-politică a epocii în care a fost scrisă (dar fără să plătească tribut propagandei comuniste), pentru literatura paralelă literaturii “oficiale” şi pentru literatura autentică care s-a scris şi se va mai scrie în limba română. Cartea este - de asemenea, ca multe alte volume ale lui Paul Goma – dovada în absolut a faptului că nici măcar un regim opresiv precum cel comunist nu poate controla chiar totul, că demnitatea umană, acolo unde se manifestă, iese până la urmă victorioasă, că Binele învinge Răul, întocmai ca în basme. Căci povestea de viaţă şi de scris a lui Paul Goma are aparenţa luptei cu balaurul.

Această carte ar merita – împreună cu întreaga operă a lui Paul Goma – să fie reconsiderată, recitită, reaşezată în contextul literaturii epocii în care a fost scrisă, o operaţiune care merită făcută – fatalmente în contra direcţiei criticii reprezentate de Nicolae Manolescu şi Eugen Simion - pentru a ilustra contrastul dintre – să zicem – pe de o parte, un Marin Preda aflat, chiar cu “Cel mai iubit…” şi în pofida talentului literar nativ, la limita literaturii de propagandă, un Nicolae Breban prins în plasa ideologiei, portretizând (în “Animale bolnave”, de exemplu) securişti umanizaţi, amatori de discuţii “intelectuale” pe teme morale, un Ţoiu evazionist şi preocupat excesiv de stil, un Augustin Buzura oferind în romanele lui aparenţa unei normalităţi a dilemelor morale, iar pe de altă parte, un Paul Goma egal cu sine, în viaţă şi în operă, o adevărată conştiinţă a epocii, un scriitor de talia unor Soljeniţîn sau Havel, un autor prigonit în ţara sa, silit să-şi publice opera în străinătate, un Paul Goma scriind în limba română chiar şi în exilul care – spre ruşinea noastră, a românilor în general şi a lumii literare româneşti în special - nici azi nu s-a încheiat. Balanţa merită echilibrată. Peisajul merită o perspectivă nemijlocită de lentilele deformatoare prin care a fost privit până acum.

(Text publicat în revista "Cultura", Nr. 85/188, joi, 28 august 2008)
_____________________________
Paul Goma, Ostinato, roman, ediţia a II-a, variantă abreviată, pentru internet 2002, Editura Anamarol, 2007

Am terminat cronica la "Ostinato", am facut primele demersuri pentru publicare şi sper din tot sufletul să reuşesc, am început să citesc şi să recitesc chestiuni de teorie literară, simt că am în mine energii nebănuite, îmi revin, scriu, citesc, mă interesează literatura română contemporană, am nişte idei, nişte gânduri, nişte opinii, sper să le pot spune, în scris, să le pot publica, în reviste, trăiesc, sunt aici, pe plaiurile româneşti, îmi pasă.

Sunt la a noua sau a zecea carte cu volumul acesta de poezie "Cât de departe am mers", dar faptul că ştiu că urmează să apară într-o lună sau două îmi dă aceleaşi emoţii pe care le-am trăit la fiecare carte. M-am gândit să nu mai pun nici o poză pe nici una din coperte. Doar numele autorului, titlul, editura pe prima coperta, iar pe coperta a patra un poem. In interior, pe una din primele pagini, cateva date bio-bibliografice şi atât. O văd cu un design simplu, elegant, poate chiar un pic sobru. Mă gândesc la această carte scrisă în peregrinările mele din ultimii ani prin Europa, mă gândesc şi la geamăna ei scrisă în engleză, care nu şi-a găsit încă editor, mă gândesc la lumea în care trăim, parcă din ce în ce mai indiferentă la lucruri de genul acesta, la poezie, la artă...

Cred că am găsit editor pentru volumul de poezie "Cât de departe am mers". De fapt, sunt sigur, dar mai multe despre această ispravă voi scrie atunci când voi face primele corecturi înainte de tipar, prin septembrie... Doamne ajută!

În zilele aglomerate simt că poezia - în toate formele posibile în care ni se arată - zgârie pisiceşte pe la ferestrele inimii mele (metafora aceasta învechită este intenţionată, pentru că reflectă starea de sastisire în care mă aflu uneori), schiaună ca un câine "pe afara", dă târcoale celui care s-a învăţat aşa să ia un creion şi să noteze versuri, fragmente, idei, în speranţa că totul se va aglutina în ceea ce se poate numi un poem. Aş vrea să scriu, dar nu scriu, pentru că sunt mai bătrân acum, iar selecţia şi cenzura interioară sunt mai drastice decît la douăzeci de ani. Totul mi se pare deja spus. Rareori dau peste un gând, o sclipire, un fragment, o aluzie, o imagine care să treacă de limita autoimpusă. În acest sens îi înţeleg pe cei care susţin că poezia aparţine tinereţii. În anii tinereţii nu ai simţul ridicolului atât de acut şi scrii cu seninătate fără să te sinchiseşti de multe clişee pe care mai târziu le-ai respinge. Şi cred că tocmai de aceea poemul se construieşte uimitor de natural, extraordinar de puternic, incredibil de flexibil. Poemele scrise în adolescenţă şi în prima tinereţe sunt frumoase ca nişte mesteceni într-o margine de pădure, adică nu lasă să se întrevadă nici un efort de a fi frumoase pur şi simplu. Ele sunt superbe prin simpla prezenţă. Se impun prin strălucire şi simplitate.

Bucurii de om absolut normal. Reuşita la facultate a Ioanei, călătoria cu maşina prin ţară pentru depunerea şi apoi mutarea dosarului de admitere de la Bucureşti la Cluj, discuţie cu poetul Constantin Abăluţă într-un bar din Piaţa Muncii, vizitarea Văii Oltului, a Văii Prahovei, a Mănăstirii Cozia, a Curţii de Argeş cu mormintele regilor noştri, traversarea cu emoţii şi încântare a Carpaţilor prin Transfagărăşanul, bucuria unei cafele pe o terasă din Sighişoara, plăcerea unei plimbări prin Sibiu, fabulosul peisaj românesc de peste tot, Clujul curat şi civilizat şi - nu în ultimul rând, fireşte - revederea, după mai mulţi ani, cu poeta Ana Blandiana şi discuţia la telefon cu scriitorul Romulus Rusan. După 1500 kilometri parcurşi cu maşina în patru zile şi nu puţine momente plăcute precum cele amintite, am sentimentul că am fost în vacanţă. Vacanţa de vara aceasta, probabil... Pentru că nu mai îndrăznim să visăm la o vacanţă adevărată, cu toate cheltuielile care au fost şi care ne aşteaptă... Şi noi care voiam să vedem Germania...

Transcriu pe computer cartea tatălui meu despre prizonieratul sovietic, direct de pe caietul lui caligrafiat frumos în anii cincizeci. Mă gândesc la o ediţie a doua. Îndrăznesc... Citesc romanul "Ostinato" de Paul Goma. Caut editor pentru volumul de poezie "Cât de departe am mers". Parcă se întrezăreşte ceva-ceva... Chestii de scriitor...

Aseară, pe TV Cultural, referindu-se la poemele lui Bacovia din ultima parte a vieţii, criticul Alex. Ştefănescu spune ceva de genul că dacă nu ar şti că sunt ale lui Bacovia le-ar respinge la poşta redacţiei. Deşi este de apreciat sinceritatea acestei declaraţii (care este spectaculoasă în termenii tipului de critică practicată de G. Călinescu), mi se pare că problema este a criticului şi nu a poemelor. Este aceeaşi problemă pe care o au unele jurii din zilele noastre, care, dacă ar primi - să zicem - spre susţinere financiară, de la un oarecare James Joyce din Irlanda, proiectul scrierii unui roman cu titlul Ulysse, aceste jurii mai curând ar respinge proiectul decât l-ar aproba. Cât despre poemele invocate de critic (asupra cărora acesta părea să-şi exercite un imbold revizionist), eu cred că în mod intenţionat ele sunt fragmentare, eliptice, "neterminate". Mai mult, aş zice că reflectă o etapă distinctă, vizibilă şi în acest sens, în creaţia celui care a scris "Plumb". Dincolo de aceste nuanţe de percepţie şi gust literar, chestiunea influenţei numelui autorului asupra receptării operei sale ar merita o analiză serioasă.

Am o vară întreagă înainte. Voi încerca să scriu, să transcriu, să citesc şi să scriu despre ce citesc, să găsesc editor pentru volumul de poezie tocmai terminat, să mă împac cu mine însumi, să avansez cât voi putea de mult la germană. Ambiţios, nu glumă, pentru un timp de vacanţă...

Ieri am obţinut licenţa în psihologie. Faptul este banal în sine, dar pentru mine el are o semnificaţie aparte. Eram eu intelectual (aşa autodidact, outsider), nici vorbă, dar acum - vezi bine! - am şi patalama. Am 42 de ani. Sunt tatăl a doi copii, am publicat opt cărţi şi m-am implicat în viaţa literară şi civică din ţara mea. Viaţa a făcut însă în aşa fel încât până ieri să nu fi absolvit decât un liceu sanitar şi o şcoală tehnică sanitară postliceală. Au fost nişte şcoli bune pentru mine, nimic de zis, pentru că mi-au oferit o profesie, aceea de asistent medical, pe seama căreia mi-am câştigat existenţa şi mi-am sprijinit familia, ca să nu mai spun că mi-au oferit, prin deschiderea uşilor spre lumea spitalelor, şansa de a cunoaşte oamenii şi suferinţele lor, experienţă atât de necesară unui scriitor. În toţi aceşti ani însă, am suportat adesea (pe nedrept, fireşte) situaţii umilitoare, pentru că în ţara noastră diplomele au mai mare greutate decât valoarea reală a celor care le deţin. Până la un punct, acest lucru este normal, dar măcar în artă şi în literatură - mă gândesc - ar trebui să conteze doar valoarea propriu-zisă a operei. Au apărut, aşadar, în timp, vreo două persoane (scriitori, oameni de cultură, intelectuali) care, atunci când m-au criticat (nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea şi să fii pe placul tuturor), nu au găsit altceva decât să clameze, în scris,cu mânie şi satisfacţie demne de cauze mai bune, faptul că - vai! - nu aveam studii superioare. Ei bine, acum le am şi pe acestea. Schimbă asta în vreun fel valoarea scrisului meu? Nu cred. Sunt bucuros însă că am reuşit isprava aceasta, mai întâi pentru mine, dar şi pentru că le-am luat acelor confraţi o piatră de pe inimă. De asemenea, chiar dacă nu îmi fac iluzii, sper că de aici înainte unii posesori-de-diplome-fără-cultură-şi-educaţie (deloc puţini, din păcate, în ţara noastră) îşi vor mai potoli aroganţa, destul de supărătoare, faţă de mine (în mediile în care voi continua - cu îngăduinţa şi ajutorul lui Dumnezeu - să trăiesc şi să lucrez, desigur, să-mi continui proiectele), vor înceta să se mai uite de sus la mine, cum au făcut până acum (unii dintre ei) fără umbră de stinghereală. În străinătate, la bursele pe care le-am primit, nu m-a întrebat nimeni de diplome. Mai mult, am observat că un om, cu cât e mai titrat cu atât e mai modest. Una peste alta, am găsit necesar să scriu aici şi despre această întâmplare a vieţii, care are tâlcul ei, care, mai mult, îmi dă un plus de curaj. Atât cât să merg mai departe...