Romanul “Ostinato” de Paul Goma este o carte care întruneşte calităţile romanelor mari ale lumii. Iar faptul că este scris în limba română, că autorul ei este român, că a avut până acum un drum aventuros (primele ediţii au apărut, cum se ştie, în germană, franceză şi olandeză), toate l-ar putea transforma într-un motiv de mândrie a literaturii române contemporane, un moment puternic al ei, aşa cum în mod real şi absolut este. Condiţia ar fi ca lumea literară românească să înceteze să se mai complacă în amorţeala călduţă şi vinovată în care a adus-o regimul comunist şi să devină brusc - miraculos, de ce nu? - onestă, cinstită, plină de simţul dreptăţii.
Romanul lui Paul Goma este un foarte ingenios experiment literar, o oglindă a diversităţii registrelor stilistice, dar calitatea lui esenţială este aceea că nu rămâne doar la acest nivel, nu este doar o carte în care autorul îşi dă măsura măiestriei stilistice, aşa cum s-a întâmplat cu multe dintre producţiile literare româneşti ale ultimelor decenii ale secolului XX. Romanul lui Goma depăşeşte această barieră. Utilizând mijloacele literare moderne şi postmoderne, care amintesc adesea, prin schimbarea registrelor, de mari scriitori precum Joyce şi Faulkner, dar şi de Dostoievski sau Kafka, prin pătrunzătoarea incursiune în meandrele firii omeneşti, “Ostinato” de Paul Goma este o carte totală (în sensul perspectivei cuprinzătoare asupra vieţii şi a diversităţii stilistice), este cartea libertăţii, cartea care vorbeşte despre sensul vieţii, despre destinul omului pe pământ, despre fericire, despre moarte, despre iubire şi aşteptare, despre cât de fragil şi puternic în acelaşi timp este omul, despre răbdare şi credinţă, despre trădare şi statornicie, despre suferinţă şi bucurie.
Toate calităţile amintite - şi încă altele - fac din acest roman o carte care spală multe din păcatele literaturii române contemporane. Între păcatele literaturii române contemporane se află sigur şi acela că ea, această literatură scrisă în perioada comunistă, nu reuşeşte să vorbească niciodată “cu toată gura”, cum se spune, despre viaţă. S-a spus că încifrarea mesajelor a reuşit să păcălească cenzura, dar preţul pe care literatura a trebuit să-l plătească pentru aceasta este diminuarea autenticităţii, diluarea verosimilităţii. Majoritatea covârşitoare a romanelor româneşti sunt fabricate, false. Unora le lipseşte povestea, altora le lipseşte înţelegerea vieţii, unele au stil dar nu au substanţă, altele au ştiinţa scriiturii, dar nu au perspectiva simplă a lucrurilor. Puţine sunt operele care reuşesc să depăşească nivelul de prudenţă şi autocenzură de care autorii se izbesc ca muştele de geam. “Ostinato” nu numai că depăşeşte acest nivel, dar merge foarte departe dincolo de el şi vorbeşte cu adevăr despre realitatea românească din prima parte a perioadei comuniste. O realitate-închisoare în care oamenii sunt chinuiţi, umiliţi, reduşi la simple elemente fără identitate ale unei mulţimi.
Povestea romanului se întâmplă în spaţiul strâmt al unei celule de închisoare comunistă, dar impresia pe care o lasă este aceea a unui univers imens, bogat, plin de culoare, încărcat de o umanitate suferindă. Deţinuţii sunt parcă nişte actori care îşi joacă un rol într-o piesă pe care o scriu ei înşişi în timp ce o joacă pe o scenă ai cărei spectatori sunt tot ei. De altfel, gustul pentru replici este evident la tot pasul. Chiar din prima pagină cititorul este familiarizat cu un tip de oralitate care face din personaje nişte persoane adevărate, cum suntem îndreptăţiţi să credem că sunt - pentru că majoritatea scrierilor lui Paul Goma sunt autobiografice sau expresii ale realităţii trăite, văzute sau povestite. Simţi că lucrurile care se petrec în acea celulă nu sunt ficţiune, ci realitate.
Pe de altă parte, chiar dacă viaţa respiră din toate paginile, impresia este de construcţie literară, artistică. Este interesant cum se amestecă în această carte realitatea cu literatura. Intertextualitatea, leit-motivul, monologul în dialog, limbajul argotic, incursiunile înapoi pe firul memoriei, umorul amar al situaţiilor, discreta prezenţă a naratorului (personaj în “piesă”), obsesia libertăţii şi a mărturisirii, a “neuitării”, obsesia menţinerii integrităţii morale, a menţinerii, prin dialog continuu doar de dragul dialogului (oamenii ştiind instinctiv că doar menţinerea legăturilor dintre ei îi salvează sufleteşte, le menţine speranţa), a unei brume de socializare, toate conferă cărţii o imagine de operă literară şi nu doar de mărturie pur şi simplu. Iar aici credem că am atins un punct important al discuţiei.
Paul Goma nu este doar un simplu mărturisitor. Paul Goma este şi un mare scriitor. Ele este convingător nu numai - sau nu în primul rând - prin grozăvia celor mărturisite, descrise, povestite, ci şi prin talentul de povestitor, prin talentul de a ridica întâmplările şi oamenii la înălţimea pe care doar marea literatură o cunoaşte. Aici nu avem de a face doar cu un om care a fost persecutat şi chinuit de sistemul comunist şi care s-a apucat să mărturisească. Paul Goma este un scriitor care îşi ia substanţa creaţiei din viaţa sa şi a poporului său. Faptul îi conferă operei sale o dublă valoare. Suntem impresionaţi de perspectiva nefalsificată a vieţii şi suntem în acelaşi timp mişcaţi de măiestria literară. Nu avem multe cazuri de acest fel în literatura noastră.
“Ostinato” are ceva din “Hanul Ancuţei” al lui Sadoveanu, dar taifasul din “Ostinato” şi poveştile spuse pe rând de deţinuţi sunt amare, pentru că sunt spuse nu la focul din vatră, la o ulcică de vin, ci în spaţiul îngust al celulei, sub teroarea gardienilor. Diferenţa (potrivită şi pentru ilustrări pedagogice) are şi o faţetă paradoxală. În timp ce drumeţii lui Sadoveanu, liberi şi în voia lor, îşi spun poveştile cu gravitate şi melancolie, deţinuţii din “Ostinato” apasă foarte tare pe pedala umorului, ironiei, sarcasmului. Umorul este singura lor salvare, iar ei îl adoptă din instinct. Chiar şi gesturile de tandreţe camaraderească sunt “ascunse” într-un înveliş ironic şi sarcastic.
Umorul lui Goma este amar şi pare să fie marca sa literară. Acest tip de umor capătă însă - pe seama faptului că este alternat mereu cu pasaje meditative, cu reflecţii profunde despre viaţă şi oameni - un sens mai înalt, un înţeles mai adânc. Paul Goma ştie că nimeni nu poate râde continuu fără riscul trecerii în derizoriu şi găunos. Nu puţine sunt asemenea pagini grave în “Ostinato”, de ar fi să amintim numai descrierea antologică a plecării/eliberării unui deţinut (p. 79-80), a unei scene în care ni se arată omenia unui gardian moldovean (p.81), descrierea aşteptării mesei în celulă (p.87), a servirii mesei în gamele (p. 96), scena ieşirii în liberate, excelent descrisă, în culori vii şi simţire omenească, perspectiva nostalgică şi foarte expresivă asupra unor evenimente, prezentă în toată cartea, memorabila scenă a râsului nestăvilit în celulă (p. 106), discuţiile despre crimă desprinse parcă din Dostoievski (p. 115), pagina excelentă despre mărturisire şi despre faptul că mărturia nu e crezută de cei de afară (p. 118), pasajul memorabil despre curaj şi laşitate şi câteva constatări amare despre caracterul românilor (p. 25), textul poetic adevărat care ar putea să-i facă invidioşi pe unii optzecişti (p. 43), pagina excelentă despre muzică (p. 130).
Nu e uşor să tragi concluzii despre acest roman, unic în literatura noastră, dar ceea ce se poate spune, totuşi, este că avem de a face cu o operă cu valoare reprezentativă, deopotrivă pentru autorul ei, Paul Goma (care şi-a menţinut demnitatea cu riscul libertăţii şi al vieţii), pentru literatura cu subiecte şi teme de inspiraţie social-politică a epocii în care a fost scrisă (dar fără să plătească tribut propagandei comuniste), pentru literatura paralelă literaturii “oficiale” şi pentru literatura autentică care s-a scris şi se va mai scrie în limba română. Cartea este - de asemenea, ca multe alte volume ale lui Paul Goma – dovada în absolut a faptului că nici măcar un regim opresiv precum cel comunist nu poate controla chiar totul, că demnitatea umană, acolo unde se manifestă, iese până la urmă victorioasă, că Binele învinge Răul, întocmai ca în basme. Căci povestea de viaţă şi de scris a lui Paul Goma are aparenţa luptei cu balaurul.
Această carte ar merita – împreună cu întreaga operă a lui Paul Goma – să fie reconsiderată, recitită, reaşezată în contextul literaturii epocii în care a fost scrisă, o operaţiune care merită făcută – fatalmente în contra direcţiei criticii reprezentate de Nicolae Manolescu şi Eugen Simion - pentru a ilustra contrastul dintre – să zicem – pe de o parte, un Marin Preda aflat, chiar cu “Cel mai iubit…” şi în pofida talentului literar nativ, la limita literaturii de propagandă, un Nicolae Breban prins în plasa ideologiei, portretizând (în “Animale bolnave”, de exemplu) securişti umanizaţi, amatori de discuţii “intelectuale” pe teme morale, un Ţoiu evazionist şi preocupat excesiv de stil, un Augustin Buzura oferind în romanele lui aparenţa unei normalităţi a dilemelor morale, iar pe de altă parte, un Paul Goma egal cu sine, în viaţă şi în operă, o adevărată conştiinţă a epocii, un scriitor de talia unor Soljeniţîn sau Havel, un autor prigonit în ţara sa, silit să-şi publice opera în străinătate, un Paul Goma scriind în limba română chiar şi în exilul care – spre ruşinea noastră, a românilor în general şi a lumii literare româneşti în special - nici azi nu s-a încheiat. Balanţa merită echilibrată. Peisajul merită o perspectivă nemijlocită de lentilele deformatoare prin care a fost privit până acum.
(Text publicat în revista "Cultura", Nr. 85/188, joi, 28 august 2008)
_____________________________
Paul Goma, Ostinato, roman, ediţia a II-a, variantă abreviată, pentru internet 2002, Editura Anamarol, 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu