Am fost la Praga şi nu am scris nimic aici. Am fost acolo între 9 iunie şi 13 iunie. I.C.R. a suportat diurna de 105 euro, iar U.S. susţinerea financiară de 200 euro a călătoriei. Cum m-am încadrat la cheltuielile pentru benzină, am preferat să merg cu maşina şi să o iau şi pe Iuliana cu mine. De la Cluj l-am luat şi pe scriitorul Karacsonyi Zsolt. Am fost găzduiţi prima noapte la Velky Meder, în Slovacia, la Plauter Kuria, un loc minunat, o staţiune balneară specială, aflată între trei capitale şi la mică distanţă de ele: Viena, Bratislava, Praga. Aici ne-a aşteptat Peter, proprietarul pensiunii, ospitalier cum îl ştiam, şi Attila Balazs, autorul proiectului acestor antologii de poeţi români şi al călătoriilor.



Dimineaţa, plecăm spre Praga. Merge şi Attila cu noi. Ajungem după-amiază, după un drum mai mult pe autostradă (excelent, de altfel), în care am discutat relaxaţi despre literatură şi viaţa literară. Devin şi eu conştient că în România se scrie şi o literatură în limba maghiară, diferită de cea din Ungaria, pe care noi românii nu prea o cunoaştem. Ajungem la Praga la Institutul Cultural Maghiar, unde urma să stăm două zile. Parcăm maşina în faţa institutului. Incredibil să poţi parca chiar în centrul oraşului... Suntem primiţi foarte bine, de oameni prietenoşi, tineri cei mai mulţi, români şi unguri. Cazarea, confortabilă. Ne întâlnim şi cu ceilalţi scriitori, cu Adrian Alui Gheorghe, care a venit cu soţia lui Carolina, ne întâlnim cu Gabriel Chifu şi Ioan Moldovan.



Ne plimbăm prin oraş, stăm în pieţele mari şi ne uităm şi noi la meciuri pe ecranele imense, ca toată lumea, intrăm în hrubele răcoroase, bem bere, pălăvrăgim despre literatură, râdem, ne simţim excelent, îmbrăţişaţi parcă de oraşul plin de poezie al lui Kafka.







Sunt plăcut impresionat de politeţea şi manierele tânărului director al I.C.R. Praga, Mircea Dan Duţă, un om foarte şcolit, inteligent, manierat. Aveam să văd a doua zi, la recital cât de deschis e la minte şi cum ştie să facă spectacol, profesionist, doar cu nişte poeţi pe o scenă. Alerga pur şi simplu între noi şi public, ne adresa întrebări, ne ruga să citim un text, revenea la întrebări, dădea fuga iar să afle o părere din sală. M-am simţit ca la lecturile publice din Occident, iar ceilalţi poeţi, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Chifu, Ioan Moldovan, Attila Balasz şi Karacsonyi Szolt, au fost toţi foarte inspiraţi şi s-au făcut plăcuţi publicului.





Sunt fericit că am citit şi eu câteva poezii unor praghezi, care au fost atât de drăguţi să renunţe să vadă meciul cu echipa lor naţională şi să vină la recitalul nostru. Sunt bucuros că am avut şansa să le vorbesc un pic despre "himerismul" meu. Cel mai fericit am fost însă că Iuliana a venit cu mine. Mi-a fost mereu destul de greu să călătoresc prin Europa de unul singur în ultimii ani, aşa că prezenţa ei alături de mine, şi încă la Praga, a însemnat foarte mult. Ne-am plimbat, am admirat oraşul, am privit Vâltava de pe Podul Carol, am văzut şi schimbarea gărzii la Castel, am respirat pur şi simplu aerul încărcat de istorie, poezie şi mister al Pragăi pe care nu o mai văzusem până atunci.









Mai mult, atmosfera a fost bună, m-am bucurat de compania unor oameni prietenoşi.



Iar la întoarcere, după Cluj, am oprit cu Adrian şi Carolina şi am luat masa la un han pe care îl ştiau ei. O grădină splendidă şi mâncare excelentă. Ca să nu mai spun de conversaţie... Plăcută, relaxată, aşa cum nu mai experimentasem de ani şi ani cu Adrian.



Am multe de spus despre această călătorie, fireşte, dar voi face aceasta altă dată. Praga a fost ca şi cum aş fi scris un poem bun.

Cartea "Cine suntem" a lui Dan Puric îmi ţine companie în aceste zile. Mai înainte de orice comentariu, pot să spun un singur lucru: Există speranţă!

Ieri, după ce - luat cu facultatea, cu bursele, cu viaţa asta aşa cum e ea în ţărişoara noastră - vreo trei ani nu mai comunicasem nici măcar prin cele câteva scrisori anuale cu Paul Goma, am schimbat cu el e-mail-uri. I-am aflat adresa dintr-un alt e-mail cu cartea-dialog Flori Stanescu-Paul Goma, trimis mie de Nicolae Coande. Mi se pare limpede că lumea românească în general şi lumea literară în special stau strâmb în raport cu acest mare scriitor şi luptător anticomunist. I-am spus despre articolul referitor la situaţia sa şi la lumea literară românească de azi pe care l-am scris acum doi ani la Viena şi pe care l-am trimis atunci, pe rând, revistelor "Vatra" şi "Timpul", articol amânat şi iar amânat apoi de aceste reviste, după promisiuni ferme de publicare şi în pofida intervenţiei lui Ovidiu Nimigean la una dintre ele, faptul determinându-mă atunci să renunţ până la urmă la publicare, dezamăgit şi chiar surprins. Mi l-a cerut. I l-am trimis, fireşte. Îl va publica undeva pe vreun site de-al său. Dincolo de aceasta, eu sunt bucuros şi onorat că reuşesc să comunic cu acest mare om. Ceea ce mă impresionează cel mai mult la el este lipsa oricărei umbre de artificiozitate, naturaleţea felului său de a fi ca om, umorul său sănătos, dar şi hărnicia în ale scrisului, talentul literar special pe care atâţia critici de-ai noştri refuză, din oportunism, să-l vadă şi să-l recunoască.

Strălucitoare prezenţa lui Cornel Ungureanu în emisiunea lui Horia-Roman Patapievici de azi de pe TVR Cultural! Idei noi şi interesante, echilibru al judecăţilor, umanism autentic al interesului său pentru excluderile păguboase din istoria literaturii, viziune contextual-europeană, limpezime. Excelent!

La fel de strălucitoare şi foarte dinamice, pline de entuziasm, intervenţiile lui Mihail Neamţu de pe Trinitas TV, un tânăr eseist care vorbeşte cu adevăr despre necesitatea smereniei intelectualului, care spune cu adevăr că un intelectual care scrie o carte nu este superior unei mame care îşi îngrijeşte copiii. Înţeleg oare intelectualii noştri ("oficiali") de azi acest adevăr? Vor ajunge ei să-l înţeleagă vreodată?

Poezia este mai mult o chestiune de viaţă decât una de artă. Ce înţeleg eu prin această vorbă pe care îmi place să o spun adesea? Eu cred că adevăratul talent al unui poet nu este abilitatea de a combina "artistic" cuvintele, ci mai mult capacitatea de a vedea viaţa. A vedea viaţa înseamnă a vedea lucruri pe care alţii nu le văd, a arăta celorlalţi lucruri pe lângă care se trece cu indiferenţă pentru că au devenit banale. Acest fel de a privi poezia a fost şi este pentru mine un imbold de a scrie poeme şi în altă limbă. Când acum câţiva ani am îndrăznit să scriu primele poeme în engleză, logica mea a fost cam aşa. Dacă pot "vedea" viaţa în limba română, atunci o voi "vedea" şi în limba engleză. Şi am pornit cu mult curaj şi încredere înainte. A meritat, pentru că astăzi am peste o sută de poeme în limba lui Shakespeare, multe dintre ele fiind deja publicate. Poate nu e mult, dar cred că nici puţin. Oricum, mai important decât toate este că experimentul acesta mi-a adus multe bucurii "poetice" şi prieteni de prin colţurile lumii. Îmi mai place, de asemenea, să spun că poezia este un stil de viaţă. În câteva cuvinte, iată ce înţeles are pentru mine acest gând. Eu cred că dacă poezia nu îi influenţează în mod hotărâtor viaţa unui poet, înseamnă că poezia sa este doar o pasiune ca oricare alta, un hobby. Nu este rău nici aşa, dar lipsa de autenticitate strict în privinţa poeziei îl pândeşte la tot pasul. Ce înseamnă să-i influenţeze viaţa? Ei bine, înţelesul meu este unul foarte concret. Să presupunem că poetul despre care vorbim face o excursie cu familia şi prietenii în Italia. El va urma traseele turistice cunoscute, dar va dori să se şi abată uneori din drum, de pildă pentru a vedea mormântul lui Dante de la Ravena. Pentru ceilalţi mormântul ar putea să nu fie foarte improtant, mai ales că "sunt atâtea de văzut, iar timpul e limitat", dar pentru el este. Dorinţa lui devine astfel prilej de mici tensiuni, discuţii. Toate discuţiile se aplanează întotdeauna, dar el s-a situat deja un pic în afară. Poezia este pentru el un stil de viaţă. El e atent la toate ruinele Romei, dar observă şi agitaţia vană a turiştilor. El e mişcat de străzile Pompeiului, dar vede şi micimea noastră, a turiştilor coloraţi, în raport cu timpul istoriei... Mai multe pe acest subiect, altă dată.

Mâine la orele 17 voi avea din nou lectura publică, de această dată la Biblioteca "G.T. Kirileanu". Ştefan al meu mă va însoţi iarăşi cu chitara lui. Se pare că recitalul pe care l-am avut la Casa "Hogaş" a plăcut celor prezenţi atunci, iar solicitarea de a-l repeta, venită acum din partea Bibliotecii, nu poate decât să mă bucure. Sunt fericit cu adevărat că pot oferi poezie oamenilor din oraşul meu. Voi încerca să nu dezamăgesc pe nimeni şi să fiu la nivelul cel mai bun de care sunt în stare.

Am ajuns şi zilele acestea nefericite. Am pregătite pentru tipar un volum de poezie, un roman şi un volum de critică şi nu văd editorul care să le scoată la lumină.

Fie ca Învierea Domnului Nostru Isus Hristos şi Sfintele Sărbători ale Paştelui să vă aducă pace sufletească şi lumină! Hristos a Înviat!

Ieri am ascultat la Radio Romania Cultural un interviu interesant cu o poetă din Neamţ, care locuieşte acum la Braşov. Numele ei este Adriana Lisandru. Nu ştiam despre ea nimic până la această prezenţă la radio, dar mi-a plăcut naturaleţea, lipsa totală de artificialitate a atitudinii ei faţă de propria creaţie. Nimic din morga imatură a atâtor autori care vorbesc adesea parcă dintr-o ramă. Tot ieri am răspuns prin e-mail întrebărilor unei poete americane. A ieşit un interviu pe care îl va publica ea pe undeva pe acolo prin America. Acum trebuie să încep să scriu articolul pentru revista SpectActor a lui Nicolae Coande. Ar mai trebui să pun în ordine materialele adunate pentru lucrarea de pedagogie în aşa fel încât să pot începe redactarea după Paşte. Pomii pe care i-am plantat ieri în spatele blocului dau semne că s-au prins. Plouă. Mă rog să am puterea de a mă autodisciplina mai mult, de a reîncepe odată şi odată, fără patimă şi fără părtinire, incursiunea critică în literatura contemporană. Mă pregătesc sufleteşte.

E primăvară la Piatra Neamţ. Lumea a ieşit azi pe străzi, prin parcuri. Este atât de bine uneori şi atât de frumos să trăieşti încât acest sentiment devine copleşitor. E primăvară cu adevărat, iar eu m-am găsit la bibliotecă în volumul "O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea" de Marin Mincu. Secolul al XX-lea a rămas în urmă, odată cu mine, cel de atunci. Este o victorie literară adevărată. Păşesc pe străzi cu mulţumire în suflet şi cu discreţie maximă.

Întâmplare cu scriitori... Tocmai ieşisem de la biblioteca "G. T. Kirileanu", unde mai avansasem un pic în proiectele mele măreţe, când m-a sunat pe mobil Ovidiu Nimigean. M-a întrebat unde sunt şi dacă am putea să ne întâlnim. I-am spus că sunt chiar în faţa bibliotecii. Coincidenţă neobişnuită: mă sunase de la cinci metri distanţă de mine fără să mă fi văzut. Era chiar acolo. Ne-am amuzat puţin, apoi am stat undeva la un suc şi o bere ca să ne bucurăm de bucuria lui pentru primirea premiului "Observator cultural". Îl merita pe deplin.

Azi după-amiază am urcat până la Sanatoriul Bisericani. Am lăsat maşina la intrarea de jos. Acest sanatoriu a fost un loc important pentru viaţa mea şi pentru poezia mea. Nu am mai regăsit aproape nimic din ce-a fost cândva. În vremea aceea sanatoriul era curat, parcul îngrijit, clădirile întreţinute, atmosfera ca de staţiune. Azi, din motive confuze, totul e ruină. Va trebui să revin într-o zi ca să fac fotografii şi să-mi amintesc de acei ani în care poezia era pentru mine aproape totul.

Sunt şocat de vestea morţii lui George Pruteanu. Fără George Pruteanu lumea românească va fi mai săracă şi mai lipsită de apărare. Nu i-am împărtăşit oscilaţiile politice (pe care însă le-am înţeles perfect: un om de valoarea lui trebuia să-şi facă auzită vocea cumva într-o Românie în care oamenii de valoare, la toate nivelurile, sunt daţi la o parte, ignoraţi şi chiar şicanaţi), dar George Pruteanu era din specia marilor pedagogi pe care românii i-au avut. În aceste vremuri în care falsele valori, "ţopârlăneala" (cum el însuşi nu ezita să califice comportamente, gesturi şi atitudini) şi mahalaua copleşesc România, el a pledat răspicat pentru carte, pentru valoare, pentru bunul simţ, pentru dragoste de ţară, pentru educaţie. Îi păsa. În zilele noastre sunt foarte rari oamenii cărora le pasă. El era dintre ei. Nu voi uita niciodată câtă energie şi capacitate de convingere pusese în acţiune în critica pe care o făcea atât manelelor, cât şi televiziunilor sau realizatorilor de emisiuni tv care promovau acest gen muzical. O pierdere care nu va putea fi înlocuită niciodată. Dumnezeu să-l odihnească!

Joi seară, am avut lectura publică la Muzeul Memorial "Calistrat Hogaş". Am pus afişe la câteva librării din oraş şi la mine la serviciu. Emil Nicolae, gazda manifestării, a inclus şi un anunţ în ziarul "Realitatea". Ştefan al meu, cu chitara lui, m-a acompaniat. Iuliana şi Ioana au fost şi ele cu mine. Au venit prieteni, oameni interesaţi de poezie în general şi poate de poezia mea, iar eu m-am simţit confortabil, cu adevărat ca între prieteni. Vasile Spiridon mi-a făcut o prezentare amplă, detaliată, în care a explicat un pic "himerismul". Am citit vreo 25 de poeme. Erau acolo Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, profesorul Tomşa, pictorul Dinu Huminiuc, domnul Caraza. La o cafea şi un pahar de vin, am discutat apoi lucruri uşoare, amuzante, am râs. A fost o seară chiar foarte plăcută. Bună idee a avut conducerea Uniunii Scriitorilor cu aceste lecturi.



Joi preocupări intelectuale, cum spuneam, dar azi am fost la Mastacăn unde am ajutat la semănat, pe câmp, nu departe de casă, apoi am curăţat pomii din livada noastră. Mama mulţumită pur şi simplu că venisem acasă. M-am bucurat şi eu de bucuria ei. Nu pot veni în fiecare zi, dar ea e mulţumită şi aşa. Cât priveşte curăţatul merilor, aceasta mi s-a părut o activitate mai apropiată de recitalul de poezie de alaltăieri. Se simte venirea primăverii.

Mâine, la orele 17, la casa bătrânului Hogaş cel Scos-Din-Manuale, voi citi poezii în faţa publicului care va veni. Am dat telefoane, vor fi anunţuri în ziar, am pus afişe. Ştefan al meu mă va acompania la chitară. Emoţii. Va trece repede totul, ca o injecţie. Va trece, dar întâi să vină. Sunt fericit că am ceva ce pot să dăruiesc: poezia. Nu e deloc puţin. Sau cel puţin aşa cred...

Numărul de săptămâna aceasta al "României literare" conţine opt din cele mai noi poeme ale mele: Clipă, Bunăvoinţă, Fericire confuză, Absenţa ta, Echilibrat, Tu, Sub val, Curând. Toate fac parte din volumul "Cât de departe am mers", încă în manuscris, încă în căutarea unui editor. Chiar dacă poezia este oarecum împinsă înspre margini în zilele noastre, eu tot mă bucur din tot sufletul, ca un copil, de fiecare dată când versurile îmi apar prin reviste. De ce să nu recunosc că acestea sunt dintre cele mai bune întâmplări pe care le trăiesc? Iar dacă revista este "România literară", cu atât mai bine. Această revistă a fost pentru mine, în ultimii cincisprezece ani, un fel de şcoală, un fel de reper, alături de altele, un punct de sprijin. Şi încă mai este. Şi sper să fie mereu. Cu atât mai mult cu cât de o vreme plănuiesc (visez) să scriu cronici literare numai bune de publicat în paginile ei. Cu atât mai mult cu cât simt că în redacţie atmosfera îmi este favorabilă, iar poeta Constanţa Buzea continuă să fie de partea poeziei mele la fel cum era în ultima perioadă a anilor optzeci, la începuturile mele literare, când reuşea să-mi publice, din când în când, în "Amfiteatru", poemele încărcate de spectrul sanatoriul în care mă izolasem cu intenţii literare. O zi frumoasă. Mă aştern la scris scrisori, de mână, cu stiloul, pe hârtie.

Într-o emisiune de pe TVR Cultural, poeta, prozatoarea, eseista Ruxandra Cesereanu se prezintă, ca să spun aşa, foarte coerent şi foarte convingător. Este dintre scriitoarele de azi pe care le admir cel mai mult. Pentru că scrie bine, pentru că mesajul ei este foarte limpede, pentru că este harnică şi serioasă, pentru că îi plac călătoriile, pentru că este inteligentă şi pentru că reuşeşte să rămână, în pofida imaginii de luptătoare (pe care mi se pare că o cultivă cu intenţie literară), în spaţiul misterios şi plin de poezie al feminităţii.

Probabil că nimeni nu poate să-mi spună cum să fac să mă detaşez de toate ale vieţii, cu bune şi mai puţin bune, ca să pot scrie măcar două pagini pe zi. Am tot adunat note, dar prima frază a romanului pe care vreau să-l construiesc nu a răsărit. Răspunsul va trebui să-l caut singur. Şi cât mai repede. Altfel, nici o justificare, nici o plângere, nici un cuvânt de consolare nu va avea vreo valoare vreodată.

Îl urmăresc cu încântare pe poetul Dinu Flămând într-o emisiune care îi este dedicată pe TV Cultural. Îmi place claritatea ideilor în tot ceea ce spune, îmi plac simplitatea şi modestia atitudinii, îmi place şi admiraţia lui pentru Fernando Pessoa, portughezul spre care "himerismul" meu şi-a întins unele fire de legătură. Sunt multe lucruri interesante în ceea ce îl priveşte pe acest poet, dar în această emisiune cel mai mult mi-a atras atenţia următoarea afirmaţie: "Poezia este mai mult pentru vârstele mature."

Mă tem că uităm în timpurile acestea cât de importantă pentru viaţa noastră este admiraţia. Mă gândesc atât la admiraţia pentru oamenii de valoare în viaţă, cât şi la admiraţia pentru marile modele trecute în lumea umbrelor. Sunt mişcat de forţa şi intensitatea admiraţiei lui Thomas Mann pentru Richard Wagner, aşa cum reiese ea din conferinţa "Richard Wagner şi Inelul Nibelungilor" (Thomas Mann, Germania şi germanii, eseuri, traducere de Janina Ianoşi, Ed. Humanitas, 1998), şi mă încântă admiraţia lui Wagner pentru Beethoven. Iată ce spune autorul "Muntelui vrăjit" (a cărui casă, în paranteză fie spus, am căutat-o fără succes acum doi ani la Zürich) despre cel care a creat "Lohengrin": "Nu pot să uit vreodată ceea ce , ca unul care se desfată şi învaţă de la el, îi datorez eu lui Wagner, nu pot să uit vreodată orele de fericire adâncă, solitară, în mijlocul mulţimii din teatru, orele pline de fior şi încântare a nervilor şi intelectului, de înţelegere ale unor lucruri de o importanţă mare şi mişcătoare pe care numai această artă ţi le oferă." Şi iată ce spune Wagner, bătrân fiind, despre Beethoven: "Despre el nu se poate vorbi fără să cazi în extaz". "Căci admiraţia - continuă cel care a scris Casa Buddenbrook - este lucrul cel mai de preţ de care dispunem. Da, dacă aş fi întrebat ce afect, ce raport sentimental faţă de fenomenele lumii, ale artei şi ale vieţii îl consider eu a fi cel mai frumos, cel mai fericit, mai favorabil, mai indispensabil, aş răspunde fără nici o reţinere: admiraţia." N-aş vrea să cred că epoca noastră nu are modele demne de admiraţie sau că scriitorii şi creatorii, oamenii în general nu mai reuşesc să se ridice la nivelul care să-i facă în stare să admire. Nu, convingerea mea este că fiecare timp - iar al nostru nu poate să facă excepţie - cuprinde în el atât modelele cât şi rezervele de admiraţie pe care acestea le merită. Singura problemă - dacă poate fi aceasta o problemă - este că atmosfera generală din societate nu încurajează (iar o parte din vină o poartă sistemul de educaţie) acel tip de exerciţii de admiraţie pe care nu demult Cioran le practica cu demnitate şi strălucire.