Medaliile de finisher

Trebuie să mărturisesc asta aici, chiar dacă e oleacă împotriva firii mele. Adică vreau să zic, în fine, că nu văd de ce nu.

Mă uitam azi cu neinhibată mândrie la medaliile de finisher care s-au adunat într-un an și opt luni de când alerg.

Șaisprezece la număr, între care câteva de semimaraton (21 km), câteva de trail montan (15-17 și 21 km), câteva de cros pe plat (10 km) și una, foarte recentă, de la Istanbul, de maraton adevărat (42 km).

De fapt, nu mândrie, pentru că știu, datorită poeziei și literaturii în general, dar și vieții, cam cum merg lucrurile în povestea asta a amețirii creierului că ai făcut și ai dres, nu mă ambalez în iluzii.
E mai degrabă mulțumirea simplă, să spun așa.

E mărturisirea unui sentiment de împlinire obișnuit și de mulțumire măruntă. 
Mulțumirea, aș zice, că în cei peste 2500 de kilometri alergați mi-am regândit viața.
Mulțumirea că alergând am scăpat de cel puțin trei boli (prediabet, hipertensiune arterială și obezitate) și că prin sutele de postări pe Facebook pe tema #alergarileunuiscriitor am influențat în bine mulți oameni care și-au schimbat stilul de viață, au început să facă mișcare și să trăiască mai sănătos.

Bucuria, la urma urmei, că în paralel cu alergatul am scris și un roman, "Alergările unui scriitor", care are, din cât se vede, succes real la cititori.

Deși voi continua să alerg, postările pe Fb despre această nouă latură a vieții mele vor începe probabil, în sfârșit, să fie mai rare.

Mai ales de acum încolo, după ce am tropăit și maratonul.
Totul va semăna adică, mai mult și mai mult, a rutină.
Ceea ce este bine, pentru că viața trebuie trăită și la focul mic al rutinei zilelor.