Numitorului
comun al trăirii poetice
Încerc, între altele, să găsesc, prin ,,himerism”, un fir de
legătură al situațiilor despre care se poate spune că ar fi poetice, al
perspectivelor multi-individuale pe care acestea ar putea să le includă, un mod
prin care poezia, care este inutilitatea prin definiție, poate deveni, totuși,
folositoare – ca o unealtă, ca un instrument – în viața de zi cu zi. De fapt,
doar mă gândesc, nădăjduiesc la această perspectivă, în timp ce explorez aici
mai departe, în rubrica ,,Omul himeric” din Anthropos, feluritele
întruchipări ale poeticului nescris.
Pentru că în timp ce poezia scrisă are nevoie de validarea
vieții, poezia nescrisă poate rămâne neprinsă în ecuațiile textului pus pe
hârtie. Este prioritatea vieții înaintea artei, o lege pe care instinctual am
învățat să o prețuiesc și să o urmez, paradoxal, chiar cu scopul de a ajunge la
text.
La urma urmei, de atâtea ori mi-a fost suficientă clipa și nu am simțit imboldul de a o pune în pagină. Pentru că poezia este pentru viaţa mea – înţeleg acum poate mai bine – tocmai acel lucru de preţ şi cu putere miraculoasă care mă ţine la suprafaţă şi îmi dă scânteia de fericire în stare să mă poarte uşor prin lumea noastră.
Trăim cu adevărat
şi din aversele de emoţii care ne încredinţează că suntem vii şi că totul are
un înţeles mai adânc decât ceea ce suntem în stare să vedem şi să înţelegem la
prima privire.
Să găsesc,
așadar, numitorul comun al trăirii poetice… Dar poate și al morții. Pentru că
toate se topesc în magma „timpului trăit”, după expresia din titlul unui
cunoscut jurnal poetic parizian mai poetic decât a fost poate în intenția
autorului său (1), timp trăit, care este o formă de moarte.
Într-o scrisoare
din 2019 către Cristina Savin, traducătoarea în engleză a multor poeme ale mele
mai vechi și mai noi, apărută împreună cu mai multe poeme pe un fascinant blog
literar scris în mai multe limbi(2), mă arătam preocupat de căile prin care la
un moment dat cineva ajunge să scrie un poem sau altul.
,,Nu aş putea să
explic, tehnic vorbind, cum am ajuns să scriu poemele din Metode simple
de încetinire a timpului.(3) Aş prefera mai degrabă să nu uit că
manuscrisul a fost pierdut într-un avion şi regăsit miraculos, ceea ce mie îmi
spune ceva important în termeni poetici despre aventura plină de înţeles a
oamenilor şi a lucrurilor pe firul vieţii. Ele au venit firesc cumva în
călătoriile din ultimii doi-trei ani în care am avut grijă să am mereu un
carnet de note la mine. Am scris şi pe telefon sau pe laptop, dar prefer hârtia
şi pixul, instrumente cumva mai spectaculoase, în termenii inspiraţiei, când
stai, să zicem, la o terasă lângă o cafea şi un pahar de vin undeva într-un
oraş străin. Tu ştii că între motivele definitorii ale himerismului,
cum ar fi călătoria, transfigurarea, identitatea multiplă şi tristeţea-boală
provocată, poate, de înstrăinarea paradoxală într-o lume tot mai familiară, se
infiltrează din când în când şi aceste – cum să le numesc? – nuclee sau
secvenţe în care încerc să arunc o privire asupra lumii şi epocii noastre cu
durerile ei concrete, care sunt de fapt doar nişte biete aluzii la evenimente
recente legate, de exemplu, de terorism, cum apar în Numitorul comun al
morţii, sau nişte conexiuni ale memoriei cu oameni reali via Facebook,
cum am scris în O epocă peste aşteptări, sau chiar referinţe destul
de clare la România noastră încă ameţită de succesiunea de regimuri şi
guvernări ostile, cum se regăsesc în O ţară de milioane, Marca
secretă şi Alegeri la limită, sau nişte trimiteri
fulgurante la obsesia acestor timpuri pentru succes şi performanţă, cum se vede
în Mulţumirea cu mai nimic, sau, în fine, instantanee ale unor
contraste dintre zgomotul de fond al turismului şi stările foarte
subiectiv-personale ale personajelor, ca în Nişte oameni din Est. În
toate s-ar putea găsi şi un fir de revoltă, acoperit însă cumva de limitele
artei poeziei, care în mintea mea – îţi voi mai fi spus aceasta – nu se
potriveşte cu niciun fel de exagerare sau exaltare indiferent de ce natură ar
fi. Prefer discreţia şi stilul aluziv, care sunt mult mai puternice în termeni
emoţionali-poetici. De fapt, nici nu este o alegere. Mă las şi eu condus de
propriile stări, încercând să înţeleg cât mai mult din ceea ce mi se întâmplă”.
A înțelege ceea
ce ți se întâmplă urmând firul poeziei, a prinde numitorul comun al lucrurilor,
iată un rost al poeziei scrise, spre deosebire de cel al poeziei trăite.
Poate că așa am
scris Respirație asistată(4), pentru a înțelege ce ni se întâmpla
și pentru a trece mai ușor prin zilele, săptămânile și lunile de pandemie. Am
simțit că fiecare poezie, în timpul scrierii ei, îmi dă un sens cumva mai înalt
față de ceea ce îmi putea oferi trăirea la nivelul zero al vieții și că eram
apărat astfel, prin scris, de toate schimbările în rău ale unor oameni și de
situațiile anapoda care au venit în tot acel timp peste mine, cu tot cu boala
și cortegiul ei de frici, cu tot cu diversitatea de lucruri noi și parcă și vechi
într-un fel, cu nenumăratele momente de retragere, abandon, tristețe și
renunțare, dar și cu puținele puseuri de entuziasm care apăreau din când în
când ca din senin.
A fost cu
adevărat terapeutică scrierea ei, așa cum spun psihologii despre scris, ca și
cum mi-ar fi fost oferit un instrument vechi și eficient de supraviețuire, însă
uitat și ignorat din motive neștiute. Un instrument universal. Accesibil. Un
numitor comun.
Dintre cărțile
mele de poezie aceasta este poate cea mai trăită, pentru că s-a ivit din
stările nu întotdeauna clare, deși intense, prin care am trecut în cei doi ani
și în care am respirat, la figurat și la propriu, dispneic și m-am agățat de
orice fir de nădejde și orice mic semn de bunătate umană. Este, poate, eleganța
prin discreție a trăirii în suferință distilată lent, în doze care aduc corpul
în stadiul adaptării pentru supraviețuire.
Într-o carte care
explorează „mintea poetică”(5), se vorbește despre eleganță. Cu adevărat, un
pic de eleganță în viața de zi cu zi poate aduce poezia. Aduce și un pic de
dezordine, pentru că dezinteresată fiind trăirea poetică nu ține cont de
ordinea lucrurilor. Un poet ar trebui, cum spune Rilke undeva, să se
concentreze asupra detaliilor, astfel încât lucrurile neînsemnate să capete
greutate, iar gesturile mărunte să fie adevărate daruri care aduc acea bucurie
plină, fără rest a copiilor. Un mod de a nu mai pune poezia pe primul plan, de
a nu mai pune pe seama ei aspirații, planuri și idealuri. Un mod eficient de a
ajunge la poezie.
Pentru că atunci
când nu îți mai faci iluzii și planuri în legătură cu poezia, deși nici până
atunci nu ai avut vreun fel de proiecție asupra ei și nu ai văzut-o decât ca pe
un fel de instrument de explorare, poezia devine totul.
Nu mă refer la scrisul poemelor, care e ceva tehnic, ci la
un stil de viață special pe care îl deprinzi după multe ezitări și tatonări,
după dezamăgiri și suferințe. Iar acest ,,totul” nu are nimic disperat în el.
Este firescul trăirii în acord cu sensibilitatea pe care începi s-o recunoști
ca parte din ceea ce ești și care se infiltrează în clipele vieții tale ca un
lichid de perfuzie într-un corp bolnav.
–––––––-
(1) Simion, Eugen: Timpul trăirii, timpul
mărturisirii, Jurnal parizian, Editura cartea Românească, București, 1979.
(2) Baghiu, Vasile & Savin, Cristina, Metode
simple de încetinire a timpului/ Simple methods to slow down time, Romanian
poets, în “Parallel Worlds. Words Reflected” (blogul scriitoarei Matilda
Colarossi, traducere de Cristina Savin), 11 august 2019 https://paralleltexts.blog/2019/08/11/vasile-baghiu-cristina-savin-from-metode-simple-de-incetinire-a-timpului-simple-methods-to-slow-down-time-romanian-poets/
(3) Baghiu,
Vasile, Metode simple de încetinire a timpului, poeme, Editura
Eikon, București, 2019.
(4) Baghiu, Vasile, Respirație asistată,
poeme, Editura Eikon, București, 2021.
(5) Hirshfield, Jane, Nine Gates: Entering the Mind
of Poetry, Harper Perennial, 1998
INDICAȚII DE
CITARE:
Vasile Baghiu
„Numitorului comun al trăirii poetice” în Anthropos. Revista
de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Link spre articol AICI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu