OMUL HIMERIC (IX) - Vasile Baghiu: Acolo unde inteligența nu prea mai are acces (Anthropos, nr. 11 /2023)

 

Vasile Baghiu 

Acolo unde inteligența nu prea mai are acces

“Poezia reușește să ajungă și acolo unde inteligența nu prea mai are acces”, a spus la un moment dat, îmi amintesc, unul dintre invitații unei emisiuni literare de pe TV5 pe care o urmăresc adesea, “La Grande Librairie”.

Mi-a plăcut, pentru că am văzut fraza ca pe un omagiu deopotrivă subtil și direct adus poeziei, care este – are dreptate acel scriitor – o cale unică de explorare a lumii, de negăsit cu ajutorul științelor, artelor sau credinței.

Nici cu ajutorul inteligenței artificiale (AI), aș mai spune, cum pare să concluzioneze într-un articol (1) și poetul Keith J. Holyoak, profesor de psihologie la California University, un tip de inteligență care „se află într-un proces de schimbare a lumii și a societăților în modalități pe care nimeni nu le poate anticipa cu adevărat”, iar una din aceste schimbări și consecințe, cu siguranță cel mai puțin semnificative (importante, totuși, cel puțin pentru literați și scriitori), este „faptul că programele AI au început să scrie poezie.”

Este o întreagă discuție privind autenticitatea aici, dar indiferent cum stau lucrurile și cât de sceptici am putea fi, cel puțin așa-numita “found poetry”, dar și alte forme poetice, experimentate cândva de suprarealiști, dadaiști și de toți avangardiștii, reușesc deja să intre pe un făgaș nebănuit al creativității.

Mai mult, noi instrumente pentru scriitori devin disponibile. În afara accesului la un tezaur arhivat și a unui dicționar imens de rime, poeții pot avea la îndemână și o listă imensă de sugestii de metafore.

Cât despre ce anume, concret, descoperă poezia din universul nostru care este opac pentru alte instrumente sau tipuri de cunoaștere, văd aici un punct bun de pornire pentru o continuare a explorării himeriste. Nu se știe niciodată cât de departe se poate ajunge.

Iar acest gând mă duce pe firul memoriei, cum Annie Ernaux merge în excelentul roman „Anii”, luând-și ca repere fotografii, cărți, filme. (2)

Era în 1998, deopotrivă demult (cu un secol în urmă) și totuși nu foarte departe în trecut (abia acum un secol), depinde de unde privești: de pe scările înalte ale istoriei mari care amestecă totul sau din pătrățica propriei vieți care reține detalii cu valoare emoțională personală.

Publicasem deja, în acei ani post-revoluționari, foarte multe poeme în „România literară”, după ce, înainte de 1989, reușisem acest lucru și în paginile revistei „Amfiteatru” sau ale “Familiei”.

Venise momentul ieșirii publice a fantasmei mai vechi a „himerismului poetic”, a opțiunii pentru o „identitate  alternativă preferată” (cum aveam să aflu mai târziu că psihoterapeuții narativiști White și Epston numeau dorința rimbauldiană de a fi „altcineva”, de a reseta propria viață), (3) clipa iluminată a ieșirii din condiția de „trăitor al Estului”.

Aceeași „România literară” cuprindea pe două pagini, odată cu poemul însoțitor „Pe linia moartă”, primul manifest al himerismului. (4)

Eram bucuros și onorat, mai ales că simțeam că sprijinul venea atunci dinspre o întreagă echipă a cunoscutei reviste.

În același timp, trăiam toate aceste întâmplări faste cu un fel de bizară indiferență, “artificială”, pe care chiar viața mi-o impunea, anume parcă pentru a-i putea face față, pentru a fi în stare, poate, să asimilez contrastele la limită din care nu de puține ori mă alegeam doar cu eșecuri și umilințe, cu absolută, infinită și izbăvitoare ratare.

Lucram pe atunci ca asistent medical într-un laborator de toxicologie, abia coborât în Piatra-Neamț de la sanatoriul din munți unde îngrijisem bolnavi de tuberculoză, un loc în care îmi forjasem sensibilitatea ultragiată, tânăr tată de familie cu doi copii, iar „poezia scrisă” se amesteca atât de des în viața mea cu „poezia trăită” încât aveam sentimentul unei „realități paralele” (un fel de „second life” despre care uluitoarea AI știe să spună atâtea acum), care era și nu era a mea, care mă ținea într-o tensiune emoțional-existențială căreia încă nu reușeam să-i deslușesc orizontul, adică prezentul acesta care îngăduie, cu asupra de măsură, privirea în urmă și care, chiar prin AI, pune în tipare artificiale resurse emoționale nicicând asamblate astfel, care oferă – cine știe? – soluții unor căutări poetice îndelungate.

Nu mă gândeam la nimic în mod special, „wasn’t thinking of anything specific”, vorba cântecului lui Bob Dylan (5), doar scriam lucruri care îmi treceau prin cap la întâmplare când totul a devenit parcă mai limpede.

Scrisul este „o serie de visuri” sau, mai bine, „a series of dreams”, despre care nu ştii la ce ar putea folosi.

Scrisul este o căutare a ceva ce nu ştii niciodată dinainte precis ce este.

Scrisul este o trăire simultană a trăirii.

Scrisul este o poveste care se construieşte în timp ce este povestită.

Scrisul este o durere de care vrei să scapi în cel mai puţin dureros mod cu putinţă.

Scrisul este pasul pe care îl faci mai departe cu intenţia vagă de a prinde ceva din rostul tău în lumea aceasta.

Scrisul este curajul de a afla cine eşti cu adevărat.

Scrisul este secretul de preţ pe care nu-l vei putea explica nimănui niciodată oricâte mii de pagini ai scrie.

Cu toate acestea sau datorită acestor fragmente de adevăr, anumite aspecte sufleteşti scapă controlului, chiar și al scrisului, o ştim cu toţii sau, în fine, se știe. Şi deşi aceasta ne dă un oarecare disconfort, înţelegem că nu putem avea pretenţii prea mari nici aici, cum nici în alte chestiuni ale vieții.

Există o marjă de hazard și de mișcare liberă, browniană, în tot ceea ce trăim, care, culmea, ne pune la adăpost, chiar și față de spiritul aventuros al AI.

Este un fel de a fi în mijlocul agitației fără să participăm neapărat la ea, un prilej continuu de amestecare a poveștilor individuale cu poveștile comune, o proză scrisă cu mijloacele poeziei (sau invers, în fine) care dă seama de trăirea la foc mic, în cercuri restrânse, în anonimat şi în cea mai domestică dintre lumile posibile.

În multe feluri, viața ne oferă lecții, se știe, au spus-o marii înțelepți. Nou este de fiecare dată modul în care acestea ne sunt livrate personal. Modul în care ajungem să regretăm unele entuziasme şi implicări sufleteşti lipsite de ezitări în care ne-am consumat în ani sacrificând poate lucruri importante pentru noi, lecturi liniştite, sau plimbări obişnuite, sau discuţii cu oameni interesaţi de ceea ce avem de împărtăşit, mai pline, toate, de sens (înţelegem asta târziu, bine şi aşa) decât orice devoţiune, în contra curentului.

Nu ne rămâne decât un zâmbet al acceptării (ne-am maturizat şi înţelepţit cu timpul) și răbdarea, poate, care ne redă pe noi nouă înșine, așa cum poetul zice iar noi ne prefacem că înțelegem, într-o manieră în care AI încă nu reușește să ne imite. Nu încă.

1.  Holyoak, Keith: “Can AI Write Authentic Poetry?”, MIT Press, 2022
2.  Ernaux, Annie: Anii (titlul original: „Les années”), roman, Ed. Pandora M, traducere de Mădălina Ghiu, 2023
3.  White, M., & Epston, D. (1990). Narrative Means to Therapeutic Ends. Norton.
4.  Baghiu, Vasile: “Himerismul, un manifest poetic. Postfață la o trilogie”, România literară, nr. 8, 1998
5.  Dylan, Bob: „Series Of Dreams”, piesă inclusă în The Bootleg Series Volumes 1–3 (Rare & Unreleased) 1961–1991, Columbia Records

INDICAȚII DE CITARE:

Vasile Baghiu „Acolo unde inteligența nu prea mai are acces” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023

Link spre articol AICI