Când scrii, e bine să nu te crezi prea scriitor

Când scrii un roman este important să nu pierzi legăturile cu viaţa ta de zi cu zi. Poate părea ciudat, dar scrisul se poate înstrăina de tine la fel de mult cât te îndepărtezi tu de viaţă. Există un mecanism foarte bine pus la punct prin care viaţa îşi cere drepturile în orice situaţie. Altfel spus, atunci când scrii, e bine să nu te crezi prea scriitor şi nici să o faci pe scriitorul desenându-ţi o poză a neînţelesului, însinguratului, damnatului şi aşa mai departe.

Vara s-a dus

Cu Iuliana, ieri am urcat iar pe Ceahlău. Cu prietenii noştri Vasilica şi Sandu Diaconu împreună cu băiatul lor Rareş, şi cu alţi prieteni ai noştri, Mariana şi Mihai Radu. Vreme splendidă. Lumină blândă şi clară, pădurea desfrunzită. Am urcat pe un traseu dificil, nemarcat, pe la aşa-numitele "Zaruri", pe unde se spune că doar zece la sută dintre turişti urcă. A fost o vitejie. Ore întregi de urcuş abrupt, printre pietre şi stânci, peste trunchiuri de copaci căzuţi. Ne-am pornit pe la opt şi am ieşit sus, pe platou, în locul amenajat pentru corturi, pe la unu. Nu era nici un cort acolo. Vara s-a dus. Ne-am oprit pentru câteva clipe să mâncăm merişor, apoi am trecut pe lângă Cabana Dochia, animată la ora aceea, am traversat platoul cu muşchi moale şi iarbă mătăsoaosă şi uscată, printre jnepeni, şi am ajuns la mănăstrire, în partea cealaltă, unde ne-a fost şi masul, la mesele de lemn de lângă biserică. Ne-am întors apoi la cabană, unde ni se pregătiseră cafele. Plăcută privelişte se deschidea de pe terasa cabanei, peste munţi, până departe, până la Piatra Neamţ. Am vorbit, am spus glume, am râs. Coborârea am făcut-o pe la Lutul Roşu. Nu a fost uşor, pentru că frunzele ne făceau să alunecăm şi a trebuit să fim foarte atenţi. Jos, la poalele muntelui, în timp ce încă mai aveam de coborât, ne-a prins întunericul. Excelentă zi! Sandu a făcut şi poze. Mi-a trimis doar câteva, deocamdată.

 

 

O pagină

Dimineaţă de duminică începută ca de obicei la scris. Acasă. Soare cu dinţi tomnatici afară. Pagină de roman biruită. Da, numai o pagină, dar importantă pentru a putea merge mai departe. Încredere, curaj, speranţă.

Lansarea romanului "Planuri de viaţă" la Iaşi

Joi, 24 octombrie, la ora 17.00, vă aştept la Librăria „Orest Tafrali” (Corp A, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi), la lansarea romanului "Planuri de viaţă", apărut în colecţia „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom. 

Prezintă: criticul literar Bogdan Creţu

Evenimentul va avea loc în cadrul celei de-a V-a ediţii a Conferinţei Internaţionale de Psihologie Aplicată (ICAP) ce se va desfăşura la Iaşi în perioada 24-27 octombrie.

Revedere cu Ioan Es. Pop

Aseară, aici la Piatra Neamţ, revedere după mulţi ani cu poetul Ioan Es. Pop. Nu sunt dintre cei lesne dispuşi să atribuie superlative chiar oricărui produs al imaginaţiei sale poetice şi nici dintre cei care l-au consolat pentru "durerea" de a fi mărturisit colaborarea. Trebuie însă să recunosc că omul este special, iar poetul din el are substanţă. Discuţie plăcută, lămuritoare, relaxantă, umană şi perspectiva bună a unei comunicări mai strânse şi, poate, a prieteniei.

Mecanismul ciudat al evaziunii

Există o parte specială (plăcută, oricum) în chestiunile care privesc scrierea unui roman, dincolo de dificultăți: mecanismul ciudat al evaziunii. Cum să spun? Nu-mi place să evit realitatea, să mă refugiez în lumea mea interioară, pentru că "revenirile" sunt mai greu de suportat decât "plecările" și pentru că, în fond, nu am motive să fug de propria viață. Sunt mulțumit de viața mea așa cum este, cu părțile ei bune (suficient de adevărate încât să-mi găsesc ușor în ele curajul în unele momente de cădere) și cu acelea mai puțin bune. Asta îmi este limpede. Totuși, există ceva cu adevărat special în aventura tatonării unei lumi de roman, ceva ce obții aproape ca pe un premiu tocmai pentru decizia de a face pasul înspre ea. La ce mă gândesc? Ei bine, am în minte mecanismul acesta fascinant și paradoxal prin care, cu cât avansezi mai mult în scrierea romanului, practic în cunoașterea unei lumi exterioare ție, cu atât mai mult te cunoști pe tine însuți, cu atât mai mult afli despre tine lucruri pe care nu le știai. Este ca într-un joc în care interesul pentru altceva decât pentru propria persoană este răsplătit cu limpezirea ungherelor umbroase ale propriei persoane. Un lucru pe care îl primești ca bonus. Nu te așteptai la el, dar îl primești. Rămâi, altfel spus, și cu paginile și cu iluminarea interioară pe care nici măcar nu știai că ți-o dorești.

Demnitatea românilor nu a murit

Sunt încurajatoare protestele, ieșirile în stradă din ultimul timp ale românilor. Cu atât mai mult cu cât apatia și resemnarea păreau că puseseră stăpânire peste tot. Ele arată că demnitatea românilor nu a murit. Ele au o frumusețe morală care impune. Minciunile, manipulările, intimidările, reclamele deșănțate prin care autoritățile forțează lucrurile în favoarea unor interese străine și împotriva opiniei generale - atât în cazul manifestațiilor împotriva proiectului Roșia Montană, cât și în privința revoltei sătenilor din Pungești împotriva proiectului exploatării gazelor de șist - arată și mai limpede că statul român nu este interesat de ceea ce vor proprii lui cetățeni și este surd la doleanțele și durerile lor. Dată fiind această despărțire dintre autoritățile române și oamenii din România (a câta în ultimii șaizeci de ani?), aceste proteste sunt cu adevărat legitime și, poate, salvatoare.

În căutarea unei normalități care ți se refuză în propria țară

Scrierea romanului Planuri de viață mi-a oferit șansa de a pune în bagajul cu care mă mișc prin lumea aceasta a noastră, lângă substanța emoțională a zilelor de acum, și un pic din trecutul familial: anii de prizonierat sovietic din tinerețea tatălui meu, dificultățile care au venit imediat după întoarcerea lui miraculoasă acasă și întemeierea familiei, în fine, câte ceva din viața lagărului comunist care devenise atunci România. Mă gândeam, în timp ce scriam de zor în cuibul protector al rezidenței mele elvețiene din vara și toamna anului 2011, că totul în viață capătă sens numai dacă îți îndrepți puțin atenția și înspre istoria personală, adică înspre ceea ce - cu bune și cu rele - face din tine persoana care ești. Nu poți avea pretenția de a cuprinde și înțelege lumea mare dacă lumea ta interioară - cu trecutul, prezentul și tatonările lucrurilor care vor veni - nu reușește să capete un loc mai la lumină în frământările, planurile și speranțele tale curente. Și cu atât mai adevărat este acest mecanism simplu cu cât nu te afli acasă, ci ești rătăcitor prin țări străine, în căutarea unei normalități care ți se refuză în propria țară.

Încerc să trăiesc ceea ce am de trăit

Sunt tentat în ultimul timp să privesc întâmplările vieții ca pe niște pasaje de roman. Rezist binișor tentației, de fapt, și încerc să trăiesc ceea ce am de trăit, dar mereu un filtru literar modifică lucrurile, le "ficționalizează". Nu este vorba, cred, despre acel tip de deformare profesională pe care îl vedem uneori la psihologi, la medici sau la profesori, ci mai mult despre un fel de ochi al minţii care vede dincolo de aparențe și încearcă să extragă vreun înțeles sau vreun sens din orice. Scrisul - înțeleg aceasta mai bine pe măsură ce mă scufund mai mult în propriile scrieri - devine un instrument eficient prin care se poate ajunge la înțelegere, chiar dacă în mod ciudat intuiesc că la sfârșitul sfârșitului suplimentul de emoției și trăiere căpătat cu ajutorul lui nu-ți dă și sentimentul că deții ceva, ci mai mult că ai pierdut tot.

Două niminalizări şi un premiu la USR Iaşi

Volumul de poezie "Depresie" (Ed. Limes, 2012) a primit ieri, 4 octombrie 2013, la Iaşi, unul din premiile de poezie ale Uniunii Scriitorilor (filiala Iaşi), iar romanul (Ed. Polirom, 2012) a fost nominalizat.

Anchiloza mea sufletească din unele zile

Când scriu mai puţin decât de obicei, deşi respect, ca în fiecare dimineaţă, programul de lucru, nu înseamnă neapărat că nu am inspiraţie. Nu pot pretinde nici că aş avea, pentru că simt cu adevărat un gol în inimă pe care nu reuşesc să-l umplu nici cu aburii cafelei, nici cu ţigara pe care mi-o permit la lucru. Sincopa poate fi de la povestea sau situaţia pe care o am sub observaţie, care ajunge la un moment dat într-un pasaj al ei greu de trecut. Nu este un prag care ţine de stil, ci mai mult o dificultate a ei de a se prezenta cu naturaleţe, ceea ce ţine, bineînţeles, şi de anchiloza mea sufletească din unele zile. Când păţeam asta în timp ce scriam Planuri de viață, ieşeam repede în micul orăşel elveţian în care sălăşluiam ca "writer-in-residence", dădeam o raită pe străzile lui vechi, apoi reveneam şi, ca prin minune, povestea se limpezea. Acum, aici acasă, nu-mi rămâne decât să plec la serviciu (e şi timpul) şi să sper că deseară (sau mâine devreme, când voi reveni iar la paginile în lucru) voi dezlega misterul şi voi putea merge înainte. Şi e minunat că există întotdeauna - fie în lume, fie acasă - o cale de a ieşi din impas.