Vineri, 4 decembrie 2009, a murit Marin Mincu. Este o pierdere imensă pentru literatura română şi pentru viaţa literară din România. Spirit polemic, incomod pentru establishment-ul literar autohton, Marin Mincu a fost printre puţinii critici din generaţia mai veche care a avut ochi pentru literatura română contemporană, în special pentru poezia română contemporană. Intuiţiile sale critice au fost aproape întotdeauna confirmate. I-a susţinut pe tineri, cu generozitatea, competenţa şi devoţiunea sa, le-a publicat cărţi, a scris despre ei, le-a creat, prin cenaclul Euridice şi revista Paradigma, un loc în care să se exprime, i-a inclus în antologiile sale, a fost un mentor pentru cei mai mulţi. Plecarea sa a lăsat un gol. Influenţa sa, deopotrivă ca teoretician şi critic, dar şi ca poet şi prozator, este foarte puternică. Personal, am fost deosebit de onorat de încurajările sale, atât atunci când mi-am încercat mâna în critica literară, cât şi în căutările mele ca poet. Nu voi uita niciodată discuţiile cu el, în diferite întâlniri cu scriitori prin ţară în care ne vedeam, sau la telefon, când mă suna ca să-mi vorbească despre gândurile şi ideile lui legate de literatura cea mai nouă sau despre unele supărări, dezamăgiri sau bucurii de scriitor pe care le trăia. Simţul dreptăţii îl anima, dragostea de literatura autentică îl făcea să fie ironic şi sarcastic, iar dispreţul faţă de impostură îl făcea să fie un luptător. Mai avea multe de spus, mai avea multe de scris. Plecarea lui a fost atât de grăbită... Dumnezeu să-l odihnească!

Scriitorii români se plâng că nu prea mai au cititori, dar se laudă adesea că ei scriu pentru oameni cu un nivel de pregătire superior, că opera lor este accesibilă doar unor iniţiaţi.

În schimb, dacă un scriitor are succes, adică se vinde, ei spun atunci despre el fie că e ajutat de reclama editorului şi de alte forţe, de obicei oculte, fie că opera lui e de factură comercială.

Scriitorii români se plâng că literatura română nu are căutare pe plan internaţional, dar când cineva reuşeşte, câtuşi de puţin, să pătrundă pe acea piaţă, acela e sigur intrat pe o filieră de relaţii şi pile.

Cei mai mulţi scriitori ar vrea să fie văzuţi de lume şi se lamentează pe seama izolării noastre, dar foarte puţini fac efortul minim de a-şi însuşi o limbă de circulaţie internaţională la un nivel mai înalt decât cel conversaţional şi de a intra astfel în legătură cu lumea.

Mulţi scriitori le reproşează politicienilor atitudinea de respingere a opiniilor critice legate de activitatea politică pe care o prestează, dar când o carte de-a lor este comentată defavorabil de un critic literar ei spun aproape mereu că respectivul critic e lipsit de talent şi aparţine unor tabere adverse.

Nu reuşesc să pornesc în scrierea cronicilor. Probabil că dacă voi trece de primele totul va merge. Cel puţin eu aşa sper. Tatonez paginile, cărţile, revăd momente importante din istoria teoriei şi criticii literare, mă re-familiarizez cu idea că este cu adevărat nevoie de critică. Între timp, scriu şi la cartea "Pe urmele lui Himerus Alter", pigulesc şi noile poeme...

În ediţia de pe Internet a revistei Luceafărul (Nr. 28/ 2009) citesc un articol interesant semnat de Felix Nicolau care are ca titlu “Manifeste literare nouăzeciste şi (post)douămiiste”. Autorul se referă şi la Himerism. Iată fragmentul:

“Primul manifest al Himerismului a fost publicat de Vasile Baghiu în România literară în 1998. Declarat poetic, himerismul tratează pe larg despre condiţia socială a scriitorului şi despre iluziile sale. Manifestul este lung şi desfăşurat ca o povestire. Iată, Himerele din 1854 ale lui Gérard de Nerval au fost recuperate sub umbrelă teoretică şi în ţara românească...
Să esenţializez: profesia de scriitor este cea mai nobilă. Nu i se cuvine oricui, nu oricine poate intra în joc, aşa cum susţine teoria literară postmodernistă, vărsată tot mai mult în teorie a comunicării. Mai ales că literatura este o „pasiune maladivă”, e ca şi cum te-ai îmbolnăvi „de hepatită sau de SIDA”. Boala scrisului, vezi bine, nu s-ar prinde de oricine (ba bine că nu!). Mândru că a reuşit să impună „tema sanatoriului în literatura română”, poetul redimensionează termenul de bovarism. Sanatoriul, după cum ştim, a fost asimilat intens de scriitorii interbelici, contaminaţi de tematica franceză. A „impune” este, însă, altceva. Starea de boală poate provoca delirul sau o fantazare compensatorie pe marginea lecturilor. Bovarismul de sanatoriu înseamnă cutreierarea imaginativă în timp şi spaţiu. Vasile Baghiu a lansat şi un personaj care trăieşte din plin himerismul: Himerus Alter. Dacă prenumele este limpede, numele mă duce cu gândul la vechime, experienţă, dar şi la elevaţie.
Surpinde întrucâtva inaderenţa declarată a scriitorului la spiritul generaţiei nouăzeciste. Spun „întrucâtva”, pentru că şi „dizidentul” are o reprezentare culturală a lumii. Diferenţa faţă de propria lui generaţie ar consta în faptul că el chiar se ia în serios şi respinge ironia şi parodia postmo­derniste. Vasile Baghiu doreşte reinstaurarea iluziei şi a magiei. Imaginarea de „realităţi paralele”, „gustul înstrăinării şi febra” au nevoie de o ramă. După proclamata întoarcere a autorului, încep să se întoarcă şi unele iluzii moderniste.
Himerismul combate provincialismul prin „nevoia de utopie” şi „evaziune istorică şi spaţială”. În fond, o rezistenţă eroică prin cultură, înţeleasă ca antidivertisment.
Şi în Al treilea manifest al Himerismului sau Experienţa live a realităţii ficţionale (Poesis, nr. 6-7-8, 2006) sunt susţinute aproape patetic vechile principii, deşi bovarismul transfigurant mai are ca motivaţie doar constrângerile financiare. Impresionează la Vasile Baghiu, dincolo de demersul lui expus la atacul moliilor, fermitatea cu care îşi susţine opţiunile literare şi politice. În ce priveşte consideraţiile entuziast-patetice despre „boala himeristă”, cred că ele ţin de o anumită alintare literară. Orice scriitor este himerist până la un anumit punct. Poate diferi capacitatea de abandonare în braţele himerei. Şi totuşi, conştiinţa de breaslă exacerbată şi consemnarea orgolioasă a naşterii noului curent literar („pe la orele 16.30, în ziua de 21 august 1988”), mă fac să-l privesc cu o oarecare suspiciune pe părintele său. Îmi dă impresia de meseriaş băţos, obsedat de omologare. Mai ceva ca un inventator invitat la o emisiune de divertisment. Poate mă înşel. Himerismul îmi este simpatic pentru altceva – anume pentru încăpăţânarea cu care se opune postmodernismului. Nu că aş fi fericit cu o artă prea serioasă şi visătoare. La fel ca în cazul delirionismului, nici Vasile Baghiu nu se referă la specii sau inovaţii stilistice. Libertatea ar fi totală dacă nu ar exista iritarea provocată de parodie şi demitizare.”

Ce pot să comentez foarte pe scurt?
Îi mulţumesc aici autorului pentru interesul său pentru poetica himeristă. Gerard de Nerval pică bine în acest context, nimic de zis, dar Pessoa ar fi o sursa mai apropiată de intenţiile mele po(i)etice himeriste. Felix Nicolau zice că aş fi “obsedat de omologare”. Poate are dreptate, însă în România e greu să propui lucruri noi fără o gesticulaţie suplimentară. Şi e, de asemenea, greu să fii foarte relaxat şi natural în astfel de situaţii…

Probă de viitor

Nu eu intru în discuţie,

ci stilul de viaţă legat de bruma de poezie,

vestalele unui trecut pus la încercare ca probă de viitor,

promise adăugiri şi corecturi migăloase pe ecrane de timp,

foi rupte din reviste de modă în care viaţa pare atât de uşoară.

Iar tremurul vocii,

când vrei să spui adevărul cel incomod,

e de aici din lumea noastră umană,

e din perimetrul perfecţiunii,

din şcoala supravieţuirii.

Încep să scriu din nou critică literară. Publicarea va fi într-o revistă importantă din România, pe care o voi numi aici imediat ce vor apărea primele cronici. Scriu, de asemenea, în serial, pentru o altă revistă importantă, o carte cu titlul "Pe urmele lui Himerus Alter", în care încerc să creionez, să colorez, să rememorez locuri, oameni, stări şi sentimente din călătoriile mele din ultimii ani prin Europa.

De pe 24 iulie până pe 10 august am făcut o călătorie prin Europa - cu maşina, împreună cu cei dragi ai mei, Iuliana, Ioana şi Ştefan - pe un itinerar care a inclus Budapesta, Viena, Praga, Düren, Aachen, Paris, Zürich, Stein am Rhein, Lucerna, Lugano, Roma, Nettuno, Gyor. Voi reveni, sper, curând, cu amănunte şi poze. Deocamdată, mă bucur să văd că un ziar german, Aachener Zeitung, a consemnat în numărul din 3 septembrie trecerea mea prin Westfalia... Bucurii de scriitor... Iată articolul şi poza care îl ilustrează:

Spielerisch auf eine Europareise



Dr. Achim Jäger und der rumänische Schriftsteller Vasili Baghiu präsentierten das Spiel «Probier's mal mit Rumänien».

Düren. Auf einer europäischen Reise der ganz besonderen Art machte Vasili Baghiu, rumänischer Autor und Journalist, Station in Düren. Vasili Baghiu kennt die Stadt und die Gegend sehr gut von seinem Aufenthalt als Böll-Haus-Stipendiat im Jahre 2002.

Aus dieser Zeit stammt auch die Freundschaft mit Dr. Achim Jaeger, der am Stiftischen Gymnasium unterrichtet.

So trug der rumänische Autor mit dazu bei, dass die Klasse 5d des Stiftischen Gymnasiums im vergangenen Schuljahr mit einem Rumänien-Spiel, das sie entwickelt hat, beim Schülerwettbewerb «Begegnung mit Osteuropa» siegte.

Mit Spielsteinen und Karten, die Fragen zu Sehenswürdigkeiten in der Natur und zu kulturellen Highlights Rumäniens stellen, bewegt sich der Spieler auf dem Spielfeld durch Rumänien. Karten und Spielfeld des «Probier´s mal mit Rumänien» betitelten Spiels sind von den Schülern per Hand liebevoll gestaltet.

In der Zeit, als es schwer war für einen kritischen Autor in Rumänien, Europa zu «erfahren», entwickelte Vasili Baghiu eine besondere Form der Literatur, die imaginären Reisen eines «Alter Ego», der statt seiner durch Europa fuhr.

Jetzt kann er das, was er in der Fantasie erlebt hat, mit seiner Familie auch in der Realität tun: Über die Schweiz nach Düren und von dort nach Paris weiterreisen. Wenn Vasili Baghiu nach Hause kommt, wird er das, was er auf dieser Reise erlebt hat, aufschreiben und in einer Zeitung veröffentlichen. Sicher wird Düren dabei auch erwähnt.

Roxana Racaru despre volumul "Fantoma sanatoriului" de Vasile Baghiu

Abia acum, după atâţia ani, găsesc acest articol al Roxanei Racaru despre cartea mea "Fantoma sanatoriului", apărut în România literară, în 2002. Rememorând, ştiu că atunci nu mă aflam în ţară, că eram oaspete al Fundaţiei Böll din Germania, în prima mea şedere în Occident. Îi mulţumesc acum şi aici autoarei, târziu, sperând că într-un fel sau altul această însemnare va cădea sub ochii ei. (V.B.)

Lecturi la zi:
Tuşind şi suferind
de Roxana Racaru
în România literară, nr. 15/ 2002

La aproape patru ani de la apariţia manifestelor himeriste, editura Vinea ne propune o antologie a poeziilor şi scrierilor programatice ale lui Vasile Baghiu, promotorul acestei mişcări. Fără să fie deja un bilanţ al curentului în sine, sau o încercare de a vedea în ce măsură himerismul, "prima direcţie poetică limpede şi coerentă de la momentul oniric pînă azi", mai este o alternativă la postmodernism, la acel postmodernism al spiritului ludic şi ironic, volumul de faţă oferă toate datele pentru o viitoare astfel de analiză.
Vasile Baghiu porneşte ofensiva împotriva trendului dominant nouăzecist dintr-o poziţie voit marginală (deşi, după cum remarcă şi Nicolae Ţone în prefaţă, se poate vorbi de un "triunghi al marii poezii a morţii în cadrul Generaţiei Nouăzeci, reprezentat de Cristian Popescu, Ioan Es. Pop şi Vasile Baghiu"). Maniera alternativă presupune în primul rînd o "artă poetică structurantă care însoţeşte ca glossă critică trupul astral al poemului" (Nicolae Coande, în postfaţa volumului). Constituit din perspectiva "altcuiva", poemul îşi aproprie spaţii geografice şi temporale străine fără ca exotismul să dilueze tensiunea pe care o aduc boala şi moartea.
Discursul poetic, din perspectiva "acelui cetăţean universal (...) pentru care graniţele (geografice, dar şi temporale) nici nu există", glisează între spaţiul marcat de boală al sanatoriului şi rătăcirea prin oraşele şi timpurile lumii, discret livrescă, aşa cum este şi personajul ei, Himerus Alter. "Mă trezesc cu mîna amorţită şi mi se face teamă,/ Tremur ca-ntotdeauna, deschid fereastra, acelaşi sentiment greoi/ Din verile toride, închis în mine însumi, ursuz,/ La Cairo, printre cămile şi automobile de-a valma./ Trăiam sastisit, îngrămădit de tristeţe, cînd ploaia venea,/ La Petersburg, prin iulie, cînd toţi plecau în Crimeea şi pe la ţară./ Astăzi, prin oraşe, te sufocă turma dezlănţuită a maşinilor./ La sanatoriu îmi ţiuiau urechile de linişte...".
Lumea sanatoriului (şi a spitalelor) aduce în pagină bolile "nesfîrşite şi voluptoase", iar moartea îşi trimite semnele, "familiară ca un guturai", chiar dacă "discretă ca un parfum păstrat în sticluţe de mărimea unei unghii". De aceea multe din evadările din spital au o uşoară temperatură, ca de febră: "îmi intrase în cap că aş putea trece fără să fiu sprijinit/ în partea cealaltă a pavilioanelor,/ Ca să-i dăruiesc Elmei un buchet de streptomicină/ Păstrat de mine anume pentru ea...", "mă-nvîrt pe malurile mîloase ale Mareotisului,/ Uimit de anemonele strălucitoare,/ Uimit de tavanul care-mi opreşte urcuşul spre cer,/ în sporovăiala surorilor celeste/ Care coboară în stoluri albe spre farmacie, pentru aprovizionare".
În numele "pozitivismului liric" ("se cuvine să redăm poeziei misterul prin filiera scientistă"), termeni strict medicali sau din fizică invadează spaţiul poeziei. Folosirea lor nu îi dăunează, ba dimpotrivă, resuscită, într-o blîndă ironie, temele tocite: "sufletul meu pierde teren, în faţa ta pe zi ce trece,/ Sufletul meu rugineşte, se pierde-n aer deflogisticat,/ Nevăzut şi sofisticat", "legaţi pentru vecie între noi eram, ca radius şi ulna,/ Ca o sulfamidă cu hemoglobina în methemoglobină, un şuvoi de eritropoetină/ Pentru celula medulară primitivă şi captivă,/ în pragul libertăţii tropăind ca un popor suferind,/ Oprimat şi de cer uitat,/ Aşa treceam prin timp, zîmbind, ţinîndu-ne de mînă, aerieni ca în Chagall,/ Spre-al morţii bal triumfal".
În ciuda programului şi a tonului general grav al poeziei sale, Vasile Baghiu ştie să găsească loc pentru ludic şi ironie, nu atît în rimele interne sau interludiile ritmate din poeziile discursive, destul de puţin inspirate, cît în secvenţe de tipul: "a-nverzit peste tot. Risipiri, nădejdi,/ conştiinţa retrasă într-un colţ umed,/ o nebunie şi-o învălmăşeală/ şi-o grohăială de porci prin mărgăritare,/ şi pe deasupra o mulţime de ferestre deschise/ în această primăvară buimacă, da."
Jocurile de cuvinte (fie ele şi termeni foarte specializaţi, în cîteva poezii), ironia, telescopările, livrescul, pretenţiile la auctorialitate ale personajului, toate caracteristici însuşite de postmodernism, sînt grefate pe un spaţiu al bolii şi al morţii în care iluzia şi utopia pot exista, de exemplu în "farmecul special al tuberculoşilor cu ochelari,/ Sensibili şi poeţi aşa nu ştiu cum, visători, tuşind discret în batiste şi suferind".

Vasile Baghiu - Fantoma sanatoriului, Editura Vinea, Bucureşti, 2001, Colecţia Nouăzeci, 392 p., f.p.

Himerismul meu drag, pe care l-am practicat în poezie începând din 1988, pe care l-am numit astfel şi asupra căruia am scris texte teoretice începând din 1998, s-a transferat încetul cu încetul, an de an, din poeme în realitate. S-a întâmplat aşa în primul rând pentru că himerismul, prin componenta lui trans-naţională, a fost vizionar, pentru că a anticipat globalizarea de azi. Astfel, m-am trezit deodată cu două lumi asemănătoare. Lumea himerizată atâta timp în poeme a continuat să existe şi s-a îmbăgăţit cu noi piese de litere şi fantasme, dar alături de ea, în acelaşi timp cu ea, o lume reală, cu locuri şi oameni reali, perfect asemănătoare ei, începea să capete contur. Am ajuns să scriu poeme despre Viena şi să trăiesc la Viena în acelaşi timp, să scriu poeme despre Glasgow şi să trăiesc la Glasgow în acelaşi timp, iar aceste două lumi sunt azi materia nouă, amestecul magic şi inspirator pentru cel care am devenit, aproape fără să-mi dau seama, unul şi acelaşi cu personajul meu călător Himerus Alter. Schizofrenia ontologică a himerismului, tentaţia ei pessoană şi heteronimică încep, datorită similarităţii din ce în ce mai mari dintre cele două lumi paralele, să se dizolve în aceeaşi materie sufletească şi să fie o reflectare în oglindă, o materie nu mai puţin incitantă decât situaţia poetic-ontologică din trecut când cele două lumi nu reuşeau să se vadă, când Vasile Baghiu şi Himerus Alter nu reuşeau să se întâlnească.

În zilele în care nu-mi mai găsesc resursele pentru "a vedea" ceea ce urmează să scriu sunt chiar mai puţin decât un om pur şi simplu, sunt adus la adevăr, la viaţă, la nivelul acela în care toţi vieţuim cu toate că ne iluzionăm, în chipuri felurite, că am fi "altcineva" şi "în altă parte". Şi nici nu ar trebui să fiu supărat din cauza aceasta, pentru că în chestiunea asta a scrisului ai nevoie să revii din când în când acolo de unde se poate re-începe ceva, acolo unde trăirea şi scrisul sunt faţete ale unuia şi aceluiaşi lucru, adică viaţa personală, nu viaţa în sens general sau filozofic, ci viaţa fără conotaţiile ei culturale, viaţa aşa cum e.

Emanuela Ilie despre volumul "Cât de departe am mers" de Vasile Baghiu

Poetului moldav îi şade bine cu drumul*
de Emanuela Ilie
in "Bucovina literara", Nr. 5-6 (219-220), mai-iunie, 2009

Prezenţă activă în peisajul literar autohton, scriitorul Vasile Baghiu dă senzaţia că se împarte, de ceva vreme, între poezie şi proză (dacă nu punem la socoteală, fireşte, veleităţile de eseist şi critic literar, evidente în articolele şi eseurile risipite prin periodice). După şase volume de poeme apărute în mai puţin de un deceniu (Gustul înstrăinării - Timpul, Iaşi, 1994; Rătăcirile doamnei Bovary Eminescu, Bucureşti, 1996; Febra Panteon, Piatra Neamţ, 1996; Maniera - Pontica, Bucureşti, 1998; Fantoma sanatoriului - Vinea, Bucureşti, 2001; Himerus Alter în Rheinland - Vinea, Bucureşti, 2003), poetul a părut a ceda întietatea prozatorului, precum nu puţini dintre scriitorii moldavi, din ce în ce mai mult atraşi de Caliope, în dauna Euterpei. Volumul de proză scurtă Punctul de plecare (Compania, Bucureşti, 2004) şi romanul Ospiciul (Vinea, Bucureşti, 2006) erau, în orice caz, semnele sigure ale unei schimbări îndelungate de opţiune auctorială. Înşelătoare, totuşi, căci ultimul op semnat de Vasile Baghiu este tot unul de poeme, dovedind faptul că cele două tipuri de ficţiune prozastică au fost cel mai probabil dacă nu simple interludii, atunci cu siguranţă pauza de respiraţie necesară, din cînd în cînd, unui poet de cursă lungă.
Titlul celui mai nou volum de poeme ale nemţeanului, Cît de departe am mers (Limes, Cluj-Napoca, 2008) nu trebuie, însă, citit ca o mărturie (nici măcar uşor autoironică) a poetului care, aflat brusc în faţa unui sfîrşit de drum, în cazul de faţă al prozatorului, îşi dă seama că a greşit direcţia aventurîndu-se pe un drum periculos şi, în consecinţă, trebuie să revină pe calea bătătorită, bine ştiută. Cît de departe am mers indică exclusiv un element de conţinut, care este pretextul comunicării lirice de faţă: o călătorie occidentală a autorului. Într-adevăr, cea de-a şaptea carte de poezie a lui Vasile Baghiu este, în bună parte, produsul emblematic al unui homo viator dublat de un homo poeticus talentat şi bineînţeles dornic de a prelungi substanţa senzorial emotivă brută determinată de cele văzute în substanţă poetică. Tiparul textual cel mai evident în carte este, aşadar, călătoria în spaţiul occidental, propice asumării temporare a unui alt ritm existenţial, dar mai ales captării unor frumuseţi preponderant vizuale. Călătorul nu pare a-şi refuza niciodată deliciile observării acelor în-semne ale specificităţii locale şi nici pe ale reprezentărilor proprii. Care pot fi, în unele situaţii, tributare şi unor stări sau senzaţii fiziologice pe care nu evită să le recunoască: “Primăvară şi vară împreună, sînge/ şi cerneală,/ bucurie, şi o tristeţe pe care vrei s-o ascunzi,/ drumuri pustii, spini,/ flori de cîmp, păreri de om singuratic,/ luminile oraşului, departe, Glasgow,/ durere sîcîitoare la gleznă (poate fi de la/ mers prea mult),/ Helensburgh, departe” etc. (Pe drum). Dar, în general, călătorul se foloseşte de prilej pentru a acumula datele necesare scrierii unui fel de jurnal liric în care însemnările de călătorie sînt dublate de reflecţiile unui fin estet care, peste toate, are şi o memorie culturală cît se poate de vie, de activă. În Burggarten, o statuie a lui Mozart, apoi una a lui Goethe îl fac să descopere mai mult decît simple analogii între compozitorul magic şi scriitorul de geniu: “Statuia lui Goethe din apropiere/ este parcă mai aşezată,/ mai stabilă,/ dar însăşi această poză/ îi conferă farmec/ autorului lui Faust,/ acelaşi care a spus/ despre compozitorul magic: «Fără îndoială, o figură/ precum aceea a lui Mozart/ va rămîne întotdeauna/ un miracol inexplicabil»” (Statui). Un peisaj britanic îl face să îşi reamintească o reflecţie a unuia dintre poeţii lacurilor, dar şi să constate, cu o (auto)ironie amară, că frumuseţea locurilor nu este neapărat direct proporţională cu puterea inspiraţiei: “Wordsworth avea dreptate: plimbările/ lungi şi singuratice sînt bune pentru inspiraţie./ dar astăzi nu scriu./ Mă simt bine, dar nu pretind/ ca senzaţia aceasta de bine/ să se infiltreze şi în scrisul meu,/ în cazul în care mîine/ voi începe povestea din nou.” (Nu scriu) etc. etc.
Altădată, însă, voiajul în cele mai incitante locaţii (reperele sînt, în orice caz, grăitoare: dealurile din Cove Park, “Ringul” Vienei, Turnul Big-Ben, Buchanan Street din Glasgow ş.a.m.d.) are o încărcătură simbolică aparte; dinamica, să-i spunem orizontală a călătoriei, este dublată de una verticală, iniţiatică, pe care poetul nu ezită să o treacă în prim-planul reflecţiei. Pe de altă parte, aşadar, recursul la interioritatea ce îşi resimte, în mediul străin, încă şi mai pregnant limitele sau frustrările, dar şi împlinirile unei vieţi abia ajunsă la apogeu, constituie reperul tematic secund, imposibil de disociat de primul. Un poem într-un registru uşor ludic, mai soft, în orice caz de o indiscutabilă naturaleţe a spunerii, punctează cele două certitudini ale lui Vasile Baghiu, dragostea şi poezia, la care se revine deseori în „Cît de departe am mers“: “Trăiesc viaţa pe care-am scris-o,/ sînt iubit de femeia/ pe care o iubesc,/ am doi copii minunaţi/ şi aş putea să mai adaug/ şi alte lucruri bune,/ în cazul în care sînt întrebat/… Scriu poeme, spun peste tot/ ce vreme minunată e azi, totdeauna,/ şi cred că asta este/ cea mai aventuroasă viaţă/ pe care o pot trăi.” (Viaţă aventuroasă). Acest gen de confesiune netrucată nu este singular: în acord cu peisajul exterior, ritmicitatea lăuntrică se face simţită de fiecare dată în textele lui Vasile Baghiu: “Plouă mărunt,/ scoţian,/ peste ochiul de apă/ din faţa camerei mele.//(…) Sînt din inspiraţia şi expiraţia unei dureri/ nemărturisite,/ potrivită cu ploaia de afară,/ care mă ţine în casă.” (Echilibrat). Doar împreună, însă, aceste două tipuri de viziune poetică indică faptul că, indiferent de cîte alte măşti (literare sau paraliterare!) ar încerca, Vasile Baghiu nu şi-ar putea ascunde fibra lirică. Dar şi că, în definitiv, poetului moldav îi şade tare bine cu drumul..

*(Vasile Baghiu, Cît de departe am mers, Edit. Limes, Cluj-Napoca, 2008)

În 1989, la 23 de ani, ieşeam pentru prima oară din România, anume în Bulgaria. Se organizase o excursie, iar Iuliana şi cu mine, proaspăt căsătoriţi, ne-am gândit să ne înscriem. A fost un şoc pentru noi să vedem lumină pe toate străzile şi în toate oraşele, abundenţă de produse de tot felul, vânzătoare amabile care te invitau să alegi fructele de pe tarabă, într-un an în care la noi era beznă, frig şi foame. Veliko Târnovo ni s-a părut o minune de orăşel, în care eu mă credeam un Montale făcând incursiuni în spaţiul balcanic, iar Sofia, plină de tineri îmbrăcaţi ca în Occident, o sărbătoare. Ceea ce vreau însă să spun cu această însemnare este altceva. În această excursie toată lumea vindea şi cumpăra ceva (blugi, adidaşi, chestii din astea), dar noi aveam alte idei şi alte interese, cam ciudaţi pentru întregul grup şi pentru timpurile acelea. Ei bine, ceea ce am cumpărat noi a fost un vraf de discuri de la magazinul imens Balkanton. Ceilalţi, plini de mărfuri pe care nu mai ştiau pe unde să le plaseze prin autocar, ziceau că sigur nu suntem normali. Normalitatea noastră însă era să avem parte de muzica pe care cu greu o puteai auzi în ţărişoară. Aşa ne-am ales cu Deep Purple, Rolling Stones, Queen, Beatles, Edith Piaf, Bach, Mozart şi alţii. Însă achiziţia cea mai de preţ a fost "Thriller"-ul lui Michael Jackson. L-am scos dintre discuri în zilele acestea ale plecării marelui artist din lumea noastră şi mă gândeam că a fost ascultat atât de noi, în anii nouăzeci, cât şi de copiii noştri, aproape odată cu noi. Cu coperta lui puţin cam ponosită de ani şi de folosire, "Thriller" este un moment al vieţii noastre, al tinereţii, este bucuria pe care le-o ofeream prietenilor şi rudelor invitându-i să-l asculte pe acest artist cu alură de extraterestru, rafinament de poet şi suflet de copil.

În revista Familia (nr. 5, mai, 2009), Alexandru Sereş publică o anchetă cu scriitori având ca temă blogg-urile. Am fost şi eu întrebat. Postez aici prezentarea şi întrebările lui Alexandru Sereş, precum şi răspunsurile mele. Răspunsurile celorlalţi scriitori - Leo Butnaru, Ruxandra Cesereanu, Vlad Moldovan, Mircea Pricăjan, Miruna Vlada şi Mihai Vakulovski - pot fi citite toate la această adresă: http://alexandruseres.com/revista-familia/blogging-si-literatura

"Oricât de material ar fi fost suportul pe care şi-a fixat opera, scriitorul a operat dintotdeauna într-un spaţiu virtual. Internetul, cu nenumăratele posibilităţi pe care le oferă, n-a făcut decât să-i deschidă şi mai larg porţile spre publicul cititor. Cărţile virtuale, site-urile şi, de câtva timp încoace, noile instrumente de comunicare şi interacţiune oferite de ceea ce se numeşte în limbaj de specialitate web 2.0 au adăugat dimensiuni nebănuite prezenţei sale. Şi – foarte important – noi posibilităţi de promovare culturală.
Despre fenomenul blogurilor s-a discutat mult şi în mediile literare, revistele de cultură dedicând subiectului numeroase articole, pro şi contra. Unii îl repudiază strâmbând din nas, alţii (de regulă cei tineri) sunt mai entuziaşti, dar cert e că nimeni nu îl mai poate ignora. Ancheta iniţată de Revista „Familia” se înscrie în linia acestor dezbateri, cu observaţia că ne-am adresat strict literaţilor posesori de blog. Am fost interesaţi nu atât de blogging-ul în sine, cât mai ales de experienţa şi posibilităţile pe care le oferă.

1. De ce v-aţi făcut blog: de amorul artei (culturii), de nevoie, de plăcere – sau pur şi simplu din nevoi de marketing cultural? La ce (vă) foloseşte blogul?
2. Blogul e utilizat în multiple scopuri, însă, la origini, e un soi de jurnal online. Cum se face totuşi că nu (prea) există jurnale ale scriitorilor pe internet?
3. Pot constitui blogurile culturale o alternativă la revistele literare?
4. Cât de importantă e pentru Dvs. interactivitatea pe care o oferă blogul? Satisfacţii/nemulţumiri?
5. Sunteţi mulţumit de oferta culturală a blogosferei româneşti? Dacă nu, ce credeţi că (îi) lipseşte?"

Vasile Baghiu
www.vasilebaghiu.blogspot.com

1. Orice scriitor, dacă nu este ipocrit, ar trebui să recunoască faptul că îşi doreşte ca scrisul său să fie cunoscut. Internetul, chiar dacă amestecă valorile şi poate crea confuzie, este un mediu cu nimic mai rău decât altele prin care scriitorii pot să-şi „semnaleze” prezenţa. În ce mă priveşte, nici nu idealizez, nici nu critic Internetul. Cu atât mai puţin sunt tentat să-i judec pe cei care „ţin” blog. M-a mirat să constat că unii îşi fac un titlu de superioritate din a fi foarte aspri cu autorii de blog, din a-i privi de sus şi a-i jigni chiar prin consideraţiile lor „inteligente”, dar aceştia nu par să priceapă că vehemenţa lor este eminamente provincială. Lumea este liberă. Lumea comunică. Mă întreb de ce aş fi vreodată deranjat de existenţa vreunui blog. Nu am decât să-mi văd de treabă, să nu-l vizitez, dacă nu-mi place. E simplu. Dacă unii scriu pe blog, foarte bine, e dreptul lor. Dimpotrivă, sunt bucuros dacă un scriitor care e printre favoriţii mei ţine blog. Iau gestul lui ca pe un cadou pe care mi-l face mie ca cititor şi „fan” al său. Revenind la întrebare, eu mi-am făcut blog ca să ţin legătura cu cititorii mei, cunoscuţi şi necunoscuţi. Chiar aşa.
2. Omeneşte vorbind, nu e deloc uşor să fii foarte confesiv pe blog. Viaţa personală nu prea îşi găseşte loc în acest jurnal online pur şi simplu pentru că nu e deloc confortabil să fii tot timpul „supravegheat” şi încă pe propria mână, cum se spune. Jurnalele adevărate, cele în care apar persoane reale din viaţa foarte reală, sunt pentru timpuri viitoare. Un jurnal de idei este cu totul altceva. El este un dar făcut cititorilor.
3. Uneori da. Lumea literară nu este întotdeauna fair-play şi atunci blogul poate fi o alternativă la reviste, la mediul oficial şi oficializat, poate un mod de a ocoli cenzura. De ce, de exemplu, un scriitor de valoarea lui Paul Goma a ajuns să aibă site şi blog? Oare pentru că e foarte invitat, apreciat şi publicat în ţara noastră?
4. Sunt bucuros când cineva comentează însemnările mele de pe blog şi sunt recunoscător pentru acest gest, dar absenţa reacţiilor nu mă nelinişteşte. Îmi văd de treabă mai departe. Un scriitor trăieşte şi din frământările pe care solitudinea sa ontologică i le provoacă.
5. Nu-mi bat capul cu oferta culturală a blogosferei româneşti, adică nu-i duc grija, pentru că nu are nevoie de grija mea. Atâta cât este, ea poate fi de folos unor oameni interesaţi, iar acest lucru mi se pare cel mai important. Oferta din alte spaţii lingvistice este, din fericire, atât de diversă încât nu cred că mai contează cât de bogată sau cât de săracă este oferta românească. Trăim – ca să folosesc o expresie cunoscută – într-un sat planetar.

Sunt prins într-un fel de stare de bine, pentru că mă simt cu adevărat apropiat de cei dragi, pentru că mintea şi sufletul îmi sunt apropiate de versuri şi pagini de roman, pe care le scriu, pas cu pas, de amorul artei, fără gândul la editori şi cititori.

Îmi amintesc de sunetul limbii olandeze din avion, gutural, ciudat pentru mine, care nu mai avusesem ocazia să-l aud decât de vreo câteva ori, prea de puţine ori totuşi ca să-l fi ţinut minte. Îmi amintesc impactul cu mirosul Occidentului, cu luminile şi strălucirea lui, încă din avion, apoi la Amsterdam, la aeroport, apoi mai departe la Köln. Doamne, nu-mi venea să cred, mărturisesc, că eram eu cel care călătorea, care descindea în Occident! Mult după 1989... În 2002...

Îmi amintesc de prima mea ieşire în Occident. Era în 2002, pe 2 iunie şi luam cursa KLM Bucureşti - Amsterdam. Cu avionul mai călătorisem, prin 1998, când am participat la Sofia, din partea unei organizatii civice, la o conferinţă despre sărăcie organizată de Consiliul Europei. Doamne, la ora aceea limba mea engleză era săracă tare… Faptul m-a ajutat însă să mă trezesc, să înţeleg şi eu pe ce lume trăiam, pentru că deşi - pierit de emoţie, în faţa unui public deosebit de elevat - mi-am citit textul în engleză, într-o traducere aproximativă făcută în grabă de o nepoată de-a mea care era elevă, pe deasupra având eu şi o pronunţie de doi bani, nu am reuşit să comunic cu ceilalţi invitaţi, care vorbeau între ei de mama focului, adică fără mine, în pauze, pe holuri, la masă. Frustrarea a fost dureroasă, pentru că am constatat că nici cuvintele franţuzeşti nu mi le mai găseam. Eram pur şi simplu penibil. Mi-a fost atât de ruşine în toate acele trei zile cât a durat conferinţa, zile în care – anume parcă să mi se amplifice sentimentul de vinovăţie şi jenă - mai eram cazaţi şi la un hotel de patru stele, în lux, în strălucire, în huzur, pe degeaba, pe nemeritate (cel puţin în ce mă priveşte), încât atunci mi-am jurat că nu voi mai pleca nicăieri peste graniţă fără să am în bagaj măcar engleza şi franceza. Să las însă deoparte acel moment bulgăresc, pentru că intenţionez să revin asupra lui, poate chiar într-o rememorare specială, dar şi pentru că am încercat să-l surprind, în cheie literară (deformatoare, aşa cum ştie întotdeauna literatura să fie) în povestirea “Plictiseală la Sofia“ din volumul “Punctul de plecare” (Editura Compania, 2003). Aşadar, îmi luasem viza germană (după ce stătusem o zi întreagă pe la porţile ambasadei, într-o vreme în care noi românii nu puteam ieşi fără viză nici până la Ruse), aveam biletele dus-întors pentru cursele Otopeni-Schipol, Schipol (Amsterdam)-Konrad Adenauer (Koeln). Întoarcerea era programată peste patru luni, la sfârşitul lui septembrie, ceea ce pentru mine era o necunoscută, un prag de trecut, un impas. Nu mai stătusem niciodată atât de mult timp departe de ai mei, iar angoasa m-a cuprins imediat ce am trecut de “check-in”… (to be continued)

Hristos a Înviat!

Am lăsat mai deoparte blog-ul în ultimul timp, este adevărat, dar la poezie m-am gândit mereu. Ea s-a insinuat în multe lucruri, imagini, stări, în cojile de ouă roşii sclipind ici şi colo pe uliţele satelor pe unde am fost în aceste zile sfinte de Paşti, în sunetul clopotului la Înviere, în luminile pe care le aduceau oamenii acasă în acea noapte, în curăţenia oamenilor, în florile care au început să se scuture deja, în verdele crud, bacovian, de pe dealuri, în bucuria întâlnirii cu cei dragi, cu prieteni. Poezia s-a insinuat doar, căci de scris nu am scris. Mai mult am trăit, însă gasesc că e chiar foarte bine şi aşa.

Cu poezia nu poţi să te păcăleşti niciodată.

Bănuiesc, simt că legăturile mele cu poezia s-au menţinut în principal pentru că nu m-am lăsat prins în nebunia cu aparenţă de normalitate şi alergătura haotică a lumii din jur din ultimii douăzeci de ani. Am preţuit mai mult o discuţie relaxată cu un prieten decât expunerea publică în cine ştie ce eveniment formal şi numai bun de bifat într-o listă de "activităţi", am fost mai mult recunoscător lui Dumnezeu pentru atât de multele momente de comunicare adevărată cu familia decât pentru cine ştie ce succes literar, am fost mai încântat să pot să mă bucur de înflorirea copacilor decât de includerea sau ne-includerea într-o antologie, am reuşit sa ma ţin cu firea, iar această atitudine, pe care am învăţat-o, în timp, i-a permis poeziei să se apropie de mine, să mă viziteze, să găsească spaţiul netulburat de care are ea nevoie întotdeauna ca să-şi poată face auzit sunetul discret şi neaşteptat. Poezia e rasplata, e consolarea, e premiul cel mare.

Uneori simt că poezia din viaţă este suficientă şi nu mai trebuie să scriu versuri şi poeme pe hârtie.

Cum să nu-mi amintesc de recitalul meu de la Bredevoort din Olanda? Să citeşti jumătate de oră poeme în faţa unui public oarecum specializat, în faţa unor oameni care stăteau relaxaţi, cu cafele şi vin, la mesele de pe esplanada din faţa morii de vânt a principelui de Orania, şi să fii aplaudat spontan din când în când doar pentru nişte întorsături ale versului este o experienţă totală pentru orice poet, nu numai pentru unul ca mine, venit abia pentru a doua oară din "Estul sălbatic" în Occident, aşa cum eram în vara anului 2003, uşor angoasat şi intimidat de tratamentul normal de care aveam parte. Normalitatea este greu de atins. Oamenii ajung la ea după ocolişuri întortocheate, după ce încearcă fel de fel de extravaganţe fără rost, după ce cunosc suferinţe fără temei, după ce ignoră sistematic, obstinant, prosteşte, tentaţiile numeroase ale normalităţii. Un poet trebuie să aibă loc şi răgaz ca să îşi demonstreze arta poetică, iar oamenii trebuie să-i organizeze o ambianţă adecvată, nu numai pentru că pretind că iubesc Frumosul şi Arta, dar şi pentru că sunt interesaţi, între altele, să ofere copiilor lor nişte momente "live" legate de aceste concepte. Totul începuse acolo pe la 9,30, seara, când ziua se îngâna cu noaptea, iar focurile din coşurile metalice de pe marginea esplanadei puteau să arunce lumini şi umbre pe feţele celor vreo 300 de oameni vorbind olandeza, germana, franceza şi engleza. Urma aşadar recitalul a patru poeţi olandezi, a trei poeţi germani şi a unui poet român din Piatra Neamţ despre care broşura care se vindea la intrare le spunea cititorilor că ar fi inventat un curent literar numit "himerism". În pauzele dintre recitaluri, un quartet de coarde interpreta pagini cunoscute din preclasici, spiritualizând şi mai mult seara magică de poezie. Reflectoare şi lumini, sonorizare la cele mai înalte standarde, atmosferă aristocratică... Eu, cu foile mele, cu textele mele scrise în română, în germană şi în engleză, îmi aşteptam intrarea, susţinut şi încurajat de artişti şi scriitori din Germania, India şi Anglia, oameni deosebiţi pe care îi cunoscusem şi cu care mă împrietenisem în rezidenţa literară din Künstlerdorf Schöppingen în care tocmai mă aflam în acea perioadă. Pe la miezul nopţii mi-a venit rândul. În engleza mea - care pe atunci încă mai avea nevoie de îmbunătăţiri, aşa cum mereu va avea nevoie oricât aş avansa de adânc în teritoriile ei - i-am salutat pe toţi şi le-am cerut îngăduinţa ca înainte de a citi poemele în germană şi în engleză să citesc un poem scurt şi în limba română şi i-am rugat să considere acel gest al meu ca pe un salut din partea ţării mele şi din partea limbii mele materne care nu s-a auzit foarte des prin acele părţi. Răspunsul lor a fost un ropot entuziast de aplauze. Nu pot uita cât de straniu suna româna noastră dragă în acel context cosmopolit. Restul a fost mai uşor, căci am citit cu emoţie în glas (o emoţie de care nu scap niciodată când citesc poezii), atent mereu la public, la starea de spirit a oamenilor, păstrând tăcere acolo unde se impunea tăcere, ridicând glasul acolo unde versul impunea un ton mai dramatic, şoptind acolo unde simţeam că doar o şoaptă poate avea greutate în liniştea pe care oamenii aceia ştiau s-o păstreze. De fapt, preluasem din zbor modul de a citi al nemţilor şi olandezilor care citiseră înaintea mea. Prinsesem, altfel spus, curaj. Minunată seară, cu scurte interviuri, fotografii, cu felicitările şi tot restul. Ne-am întors în centrul rezidenţial german - eu şi cei care mă însoţiseră până peste graniţă într-o Olandă mult mai obsedată de curăţenie decât Germania, ceea ce nu credeam a fi posibil - mult după miezul nopţii, aproape spre dimineaţă, vrăjiţi de atmosfera de poezie, de comunicarea plină de omenie şi prietenie şi poate şi de vinul roşu care nu a lipsit de la eveniment. Cum să nu-mi amintesc de acea seară? Atunci am simţit foarte intens că scrisul şi în special scrisul poeziei îmi oferea prietenie şi îmi deschidea uşi către o Europă după care tânjisem atâţia ani. Am înţeles că pentru mine deschiderea spre Europa nu venise prea târziu. Venise chiar la timp, "pünktlich", cum spune Böll, scriitorul în casa căruia locuisem cu un an în urmă şi scrisesem "Himerus Alter în Rheinland"... Dar aceasta este o altă poveste, magică şi reală deopotrivă, aşa cum e viaţa.

Aş putea să spun oricând cuvinte în favoarea poeziei ca stil de viaţă, dar e atât de greu uneori să trăieşti în zilele noastre viaţa propriu-zisă ca stil de viaţă încât nu voi mai spune nici un cuvânt în apărarea ei. Poezia nu are nevoie să fie apărată. Dacă nu reuşeşte să se "descurce" singură în lumea de azi, atunci e foarte probabil că îi lipseşte ceva. Poezia adevărată trebuie să capteze atenţia oricărui om sensibil şi având un minim nivel de cultură.

O zi absolut extraordinară. Motivul? L-am văzut pe Alex Ştefănescu vorbindu-l de bine şi de foarte bine la TV Cultural pe Paul Goma. "Aşa mai merge, aşa parcă mai vii de-acasă!", mi-am zis. Normalitatea e simplă şi aducătoare de fericire. Auzindu-l şi văzându-l spunând toate acele fraze de apreciere, l-am admirat pe critic. Am uitat chiar şi faptul că nu a scris nici măcar o propoziţie despre mine în "Istoria" sa. Normalitatea recunoaşterii lui Paul Goma între marii scriitori români - poate cel mai important scriitor român de după al doilea război mondial - are aerul unei sărbători.

Romanul "Viitorul era mereu de partea mea", pe care l-am construit în anii din urmă, va fi publicat în 2010 la una din editurile cele mai cunoscute şi mai prestigioase de la noi. Este acesta un succes literar personal în sine, care mă încurajează să merg mai departe, cu speranţă şi încredere, pe acest drum al scrisului. 2010 este chiar "anul viitor"... Până atunci, eu zic să ne ţinem cu firea şi să ne vedem de scris, aşa cum le stă bine scriitorilor...

Ştefania Mincu despre "Fantoma sanatoriului" de Vasile Baghiu

Între himeră şi manieră
de Ştefania Mincu

în "Paradigma", Anul 16, Nr. 3-4/ 2008

Deşi se consideră (şi este receptat astfel şi de congenerii săi) un nouăzecist atipic, poetul Vasile Baghiu pare să fie totuşi un reprezentant care manifestă, fără conştiinţa înregimentării, trăsăturile de profunzime a ceea ce noi numim postmodernitatea veritabilă, în pofida postmodernismului de suprafaţă al anilor ’80.

Poezia va rămâne un lucru drag inimii mele pe vecie. N-am vrut sa sune deloc patetic, dar mă tem că nu am reuşit. Aşa că apăs mai tare pe această pedală sentimentală şi spun că poezia îmi încetineşte timpul, îmi împrieteneşte timpul, îl face răbdător, în acelaşi fel în care este el calm şi înţelegător întotdeauna în preajma celor bolnavi. Când te afli în preajma bolnavilor, timpul se dilată, se opreşte pur şi simplu parcă pentru a-i da răgaz celui bolnav să înţeleagă ce se întâmplă cu el, îl trage deoparte spre marginea curentului impetuos al lumii. Tot aşa, poezia mă trage şi pe mine spre mal, ca să pot vedea trecerea, ca să pot simţi cât de preţioase sunt clipele, secundele, pline de o greutate stranie, asemenea picăturilor dintr-o perfuzie.

Frigul de afară din aceste zile îmi aminteşte de timpul petrecut la Viena, în ianuarie şi februarie 2006. Cu un ghid în rucsac, ieşeam înspre Landstraße-Hauptstraße, printre clădirile înalte, solide, pe o scurtătură pe care o descoperisem încă din prima zi, prin gerul ceţos de ianuarie, printre austriecii de treabă, până înspre metroul de pe strada făcută din două străzi. Îmi amintesc că nu era deloc confortabil să te plimbi, dar eu eram hotărât să mă bucur de decorul Vienei cât mai mult posibil, aşa că mă îmbrăcam bine şi ajungeam întotdeauna până la catedrala Sfântul Ştefan, apoi mai departe, până la Dunăre, singur, cu gândurile mele, cu nişte versuri care îmi răsunau în suflet, uşor mirat că plimbarea era a mea şi nu a personajului meu Himerus Alter, că Viena nu mai era un topos din poeme, ci un loc cu străzi, clădiri, grădini, zgomote şi mirosuri adevărate.