Himerismul meu drag, pe care l-am practicat în poezie începând din 1988, pe care l-am numit astfel şi asupra căruia am scris texte teoretice începând din 1998, s-a transferat încetul cu încetul, an de an, din poeme în realitate. S-a întâmplat aşa în primul rând pentru că himerismul, prin componenta lui trans-naţională, a fost vizionar, pentru că a anticipat globalizarea de azi. Astfel, m-am trezit deodată cu două lumi asemănătoare. Lumea himerizată atâta timp în poeme a continuat să existe şi s-a îmbăgăţit cu noi piese de litere şi fantasme, dar alături de ea, în acelaşi timp cu ea, o lume reală, cu locuri şi oameni reali, perfect asemănătoare ei, începea să capete contur. Am ajuns să scriu poeme despre Viena şi să trăiesc la Viena în acelaşi timp, să scriu poeme despre Glasgow şi să trăiesc la Glasgow în acelaşi timp, iar aceste două lumi sunt azi materia nouă, amestecul magic şi inspirator pentru cel care am devenit, aproape fără să-mi dau seama, unul şi acelaşi cu personajul meu călător Himerus Alter. Schizofrenia ontologică a himerismului, tentaţia ei pessoană şi heteronimică încep, datorită similarităţii din ce în ce mai mari dintre cele două lumi paralele, să se dizolve în aceeaşi materie sufletească şi să fie o reflectare în oglindă, o materie nu mai puţin incitantă decât situaţia poetic-ontologică din trecut când cele două lumi nu reuşeau să se vadă, când Vasile Baghiu şi Himerus Alter nu reuşeau să se întâlnească.