Gândul la proiectele abandonate îmi trezește părerile de rău,
firește, și mă demobilizează de la munca la acestea încă neabandonate. Partea
bună - și singura consolare - este că unele din ele chiar devin realitate, ceea
ce mă salvează de la o autocritică prea severă. Sunt atât de vulnerabil la
capitolul acesta încât uneori ajung în extrema cealaltă, a unui fel de muncă de
refugiu, bună doar pentru a nu ajunge să mă desconsider de-adevăratelea sau să
încep să trăiesc pur și simplu în voia vieții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu