Nu este niciodată momentul

Scrie în ziare şi pe Net despre schimbări climatice,

iar dacă ştim să zărim printre rânduri
prindem şansa de a afla amânunte
chiar şi despre modificări sufleteşti în plan personal,
în care starea de bine lipotimică se întâlneşte
cu starea de rău înfloritoare,
tocmai când suntem pe şosea,
între Lisieux şi Mont Saint-Michel parcă,
unde bate un pic vântul ca o trecere mai rapidă
a timpului vâjâind la oglinda retrovizoare.
Vezi cât de departe s-a retras marea,
acum când mi se pare că lumea ar fi
mai amatoare ca oricând
de zgomot de valuri sparte de ţărm?
De nicăieri se iscă înţelesul cel limpede,
în care planuri, regrete şi ezitări se împacă de minune,
precum nişte paşi, care pot fi ai noştri, imaginari,
fără memorie şi fără perspective,
lăsând şiruri de urme în mâlul proaspăt din preajma insulei.
Nu au rost întrebări suplimentare, nu se cuvin
reproşuri, nu e potrivit să împărtăşim gânduri secrete,
nu e momentul, nu e momentul dezvăluirilor-şoc,
cum nu este parcă niciodată momentul
pentru trăirea pur şi simplu a vieţii aşa cum e.

Lecții de viață

Povestea aceasta a vieţii trăite sufleteşte pe mai multe planuri mă preocupă. Te uiţi, vezi, nu eşti de acord cu ceea ce vezi şi nici cu ceea ce auzi, dar nu zici nimic pentru că îţi dai seama că pentru moment cel puţin nu poţi schimba nimic. Trebuie să taci în multe împrejurări, pentru că oamenii vor să se audă doar pe ei vorbind, iar dacă atunci când, totuşi, vorbeşti şi părerea ta e în dezacord cu a lor, apar repede şi etichetările. Trebuie că vorbeşti din cărţi dacă spui ceva ce ţine de observaţia directă, banală. Contrazici aşa, de-amorul artei şi nu pentru că îţi susţii punctul de vedere în care crezi. Ai toate defectele. Cu tine nu se poate discuta, deşi abia dacă ai apucat să zici două cuvinte. Şi deşi nu te simţi nici rupt de realitate, nici "Gică-contra", cum ţi se spune de-a dreptul în faţă că ai fi, continui să accepţi să primeşti lecţii în tăcere. Lecţii de viaţă. De pragmatism. De inteligenţă în ofensivă. De tot ce vrei. În tăcere. Retras, resemnat, în viaţa ta din alt plan, acolo unde rezervele de bun-simţ ţin loc de baterii de supravieţuire.

A te plânge că nu poți să-ți scrii cărțile

Condiția scriitorului nu este dintre cele mai bune. Nicăieri în lume, aș zice. Sigur că în țări cum este România problemele sunt un pic mai complicate decât în Vest. A te plânge însă că nu poți să-ți scrii cărțile din cauza situației sociale, politice, materiale, financiare etc. este fără rost și nerealist. M-am plâns și eu uneori, recunosc, însă în ani și ani am învățat cel puțin două lucruri în legătură cu acest subiect. Mai întâi că este cam imoral să faci asta. Nici condiția țăranului nu este mai bună, nici a profesorului, nici a doctorului. E o chestiune, așadar, de climat local. Apoi, în problema aceasta a scrisului motivațiile externe nu au nicio relevanță. Dacă nu ești motivat interior nu prea se înțelege de ce scrii și cu atât mai mult de ce te plângi că nu poți scrie. Dacă lipsa de succes sau blocajele de pe la edituri te pot opri din scris, ar fi cazul chiar să nu mai scrii. Sigur că succesul este binevenit oricând și este încurajator, dar numai motivația ta secretă și personală te trezește în fiecare dimineață și te pune la lucru. Și modelele pe care vrei să le urmezi. Restul e, aș zice, justificarea comodității și a lipsei de disciplină, care găsește mereu vina în exterior, la alții, în orice altceva în afară de propria persoană. Și toate astea au particularitățile lor, firește, de la caz la caz, cum se spune. La fel ca în viață, și în artă/scris fiecare se descurcă cum poate. Cu o singură condiție: motivația să fie internă și autentică, ceea ce e cam același lucru.

Scânteia de umanitate sclipeşte peste tot prin lume

Cum să-ţi învingi teama de necunoscut într-o călătorie? Cauţi pur şi simplu să te întâlneşti cu oameni ai locului. Pentru mine nu înseamnă aproape nimic vizita într-un oraş în care nu am mai fost dacă nu cunosc pe nimeni de acolo. Aşa se face că atunci când sosesc într-un loc nou în care nu ştiu pe nimeni am obiceiul să întreb pe câte cineva de pe stradă despre cum se poate ajunge la nu ştiu care muzeu sau în nu ştiu care zonă şi fac lucrul acesta nu neapărat ca să aflu (de cele mai multe ori ştiu foarte bine punctele pe care urmează să le ating), ci mai mult ca să schimb două fraze cu un localnic. Uneori, discuţia se prelungeşte şi, din vorbă în vorbă, ajungem să facem cunoştinţă cu adevărat. Este partea care-mi place, între altele, atunci când călătoresc. Scânteia de umanitate sclipeşte peste tot prin lume, iar oamenii sunt - se ştie - aproape genetic programaţi să comunice între ei mereu şi mereu, toată viaţa.

Călătoria e şansa de a sări un pic peste propria umbră

Una dintre cele mai minunate bucurii ale vieţii este călătoria. Şi cititul este grozav şi nemaipomenit, dar să umbli prin lume şi să vezi mereu alte şi alte peisaje şi aşezări, să cunoşti oameni din locuri îndepăratate, să stai de vorbă cu ei, să legi prietenii, acestea mi se par cu adevărat nişte daruri de care ar trebui să profităm cât se poate de mult în trecerea noastră pe Pământ. Călătoria e şansa de a sări un pic peste propria umbră, e un nesfârşit poem care cuprinde stări şi sentimente mai rafinate decât cele mai bune poeme care s-au scris vreodată.

O promenadă însuflețită de speranță

Partea bună atunci când ai mai multe proiecte în lucru este că mai uiți de tine. Uneori, a te gândi mereu la propria persoană, la situația ta etc. este bolnăvicios. Ieșirea din propriul univers, întâlnirea cu alți oameni, comunicarea sunt ca o plimbare prin locuri care îți plac, o promenadă însuflețită de speranță. Iar planurile de călătorii sunt cel mai bun remediu la tendința, omenească altfel, de repliere permanentă în interior. Pot spune că ideea călătoriei mi-a fost mereu aliat, fie că s-a topit în poemele himeriste, fie că s-a convertit, nu de puține ori, în incursiuni adevărate prin lume.

Împiedicarea proiectului FILIT sau sindromul lipsei de recunoaștere

Stăm cam prost, se vede, la capitolul cultura recunoașterii. Este probabil și ceea ce ne împiedică să ne dezvoltăm ca țară, să fim în acord cu potențialul neobișnuit pe care în realitate îl avem. Prea adesea proiectele bune nu numai că nu sunt sprijinite, dar sunt șicanate, iar oameni care ar trebui recompensați public și prezentați drept modele pentru implicarea lor lucrează într-un climat ostil, numai ei știu cât de greu, cheltuind timp și efort pentru binele celorlalți și neavând uneori nici măcar consolarea unei vorbe bune. Iar fenomenul acesta se întâmplă atât la nivelul cel mai de jos al fiecărui loc de muncă, unde poți întâlni oameni extraordinari, conștiincioși și mai ales creativi, marginalizați din păcate în cele mai multe cazuri, cât și în zona publică a inițiativelor cu impact asupra societății întregi, unde, la fel, niște oameni valoroși trebuie mereu să se lupte cu un sistem nărăvit în rele și pur și simplu cu atitudini ostile, gratuite și prostești. Recent, a apărut știrea că Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași ( FILIT ) nu va mai avea ediția de anul acesta. Încă un lucru bun pus la pământ, te gândești. Pentru că după primele două ediții acest festival e deja considerat în plan internațional cel mai important din Europa de Est. Organizatorii au hotărât gestul radical al suspendării din cauza imixtiunilor politicianiste în acest proiect și a tracasărilor absurde pe care le suportă. Dincolo de interesele meschine, politice și de altă natură, care stau în spatele tracasărilor și văzând cum în general nu puține proiecte mari - care ar fi în stare să pornească rotițele sociale mai bine decât orice dispoziție guvernamentală în țara noastră - sunt înăbușite și anihilate, nu poți să nu te întrebi, conspiraționist chiar, cine este deranjat de fapt de aceste exemple bune pentru o societate întreagă. Îmi pare rău, firește, că s-a ajuns aici în cazul FILIT și sunt de partea organizatorilor în ceea ce numesc ei pe bună dreptate "rezistența culturii împotriva politicului și a banului", dar mă tem că avem de a face cu un sindrom social, cu o boală care necesită intervenții educaționale urgente, dincolo de fiecare situație de acest fel în parte. Până când elementara recunoaștere a valorii individuale și a muncii nu va fi pusă la locul ei, între valorile de bază ale lumii noastre românești, nu vom reuși să căpătăm meritata refacere a demnității ca nație, nici în proprii ochi, nici în ochii străinătății.

Niciodată nu te poți întoarce cu adevărat

Scris din nou, după o vreme de sincopă, la romanul în lucru, azi dimineață, când m-am trezit pe la 5 cu o frază în cap. Și am fost mulțumit că în timp ce păsările ciripeau harnice afară eu bocăneam la taste, la masa din bucătărie, cu spor. M-am dus cu rândurile departe, la München, unde eroina mea se învârtea cu metroul, într-o dimineață de iarnă geroasă, ca să se facă ora de deschidere la spitalul unde avea programat interviul pentru slujbă. Vocea calmă care repeta în fiecare stație înainte de închiderea ușilor "Bitte, zurück bleiben!" îi suna demobilizator, îi spunea că ar fi fost poate mai bine să fi rămas acasă, să fi rămas, să nu fi plecat, să fi stat la locul ei, în casa ei din orășelul din Moldova, cu bărbatul și copiii ei. Se pare însă că niciodată nu te poți întoarce cu adevărat. Totul se schimbă. Așa merg lucrurile.

Am fricile mele, momentele proaste, stângăciile...

Am fricile mele, momentele proaste, stângăciile. Iau şi decizii greşite. Lungesc uneori vorba când ar trebui să tac. Câteodată nu zic nimic când ar trebui să vorbesc cu voce tare. Şi deşi se presupune că un scriitor ar trebui să ştie să ţină speech-uri, nu de puţine ori intervenţiile mele publice sunt aiurea şi am sentimentul că toate gândurile şi ideile mi se îmbulzesc simultan în cap ca să capete expresie, ca o mulţime de oameni stând să rupă uşile la un market unde s-au anunţat reduceri. Sunt eu optimist cât de cât, e adevărat, dar recunosc că în unele situaţii trebuie să-mi adun chiar toate energiile pentru menţinerea încrederii şi speranţei. Dacă ar fi să fiu chiar sincer, mă şi mir că lucrurile capătă coerenţă şi sens în viaţa mea, iar altă explicaţie decât că sunt norocos să am parte în viaţă de oameni binevoitori şi prietenoşi nu am acum la îndemână.

Întâlnirea magică şi ireală cu propria clipă

Sclipirea lacului printre crengi, zărită ieri din mersul bicicletelor, pe şoseaua plină de maşini cu şoferi cam nervoşi pentru o zi de week-end, mă urmăreşte şi azi, mai ales că la un moment dat s-au arătat - ca într-un tablou impresionist - şi culorile vii ale unor canotori vâslind, acolo jos, pe apa încreţită de un vânticel venit nu se ştie de unde, pe căldură şi sub soare, sub imperiul acestei secete pentru care oamenii sunt deja îngrijoraţi şi se roagă împreună cu preoţi vrednici, prin biserici, sau chiar pe câmpuri uscate unde au scos icoanele, cu speranţă şi credinţă. Îmi stăruie în minte imaginea apei răcorind uşor aerul, mai jos, în frunzişul neliniştit, dar şi poza trecerii noastre, a Iulianei şi a mea, pedalând, turistic, dar şi firesc ca un "buna ziua", cu sentimentul că nu străbăteam curenţii blânzi din această vale a Bistriţei şi pe nişte drumuri mai concrete decât tastatura la care bocănesc acum, ci parcă timpul nostru cumva, care ne vine în întâmpinare şi el, nerăbdător să avem întâlnirea magică şi ireală cu propria clipă, aceea care îngheaţă totul aşa cum este şi pune la păstrare pentru albume de nimeni deschise în viitor niciodată.

"Dumneavoastră nu primiţi pentru că nu sunteţi trecut în porţie!"

Nu ştiu de ce mi-am adus adineaori aminte de o dimineaţă la spital, din vara trecută. Dormisem o noapte în patul lor după ce îmi puseseră la loc mâna sărită din umăr după o căzatură urâtă cu bicicleta. Doctorul se purtase duşmănos, lamentabil, ca medic şi ca om. În fine, după toată tevatura (durere, indiferenţa şi ostilitatea omuleţului în halat alb, anestezie generală, reducerea luxaţiei), venise dimineaţa. Eram bucuros că vedeam lumina la geam. Nu-mi mai doream nimic altceva. Şi totuşi... O femeie de serviciu a venit cu ceaiul. A dat fiecărui năpăstuit din salon câte o cană aburindă. Mie nu. Pur şi simplu. Ajunsă la uşă după ce-şi făcuse serviciul şi cuprinsă parcă de remuşcare, s-a întors către mine şi mi-a spus: "Dumneavoastră nu primiţi pentru că nu sunteţi trecut în porţie!" Rămas fără cuvinte, am zâmbit amar şi strâmb. Mărturisesc că îmi doream cana aceea cu ceai nu numai ca să-mi ostoiesc setea şi să mă bucur în tihnă de lumina dimineţii, ci şi pentru a fi şi eu în rând cu ceilalţi. M-am simţit pentru câteva clipe scos din toate porţiile lumii noastre minunate.

Ana Blandiana sau trăirea poetică a propriei epoci

În Revista VATRA​, într-un număr special dedicat poetei  Ana Blandiana​, a fost inclus, la pagina 100, între zeci de contribuţii interesante, şi un text al meu despre domnia sa, solicitat de redacţie şi scris acum doi ani, însă valabil în absolut, asemenea prieteniei noastre literare care nu s-a stins din 1988 până acum.
Articolul în Vatra

Ana Blandiana sau trăirea poetică a propriei epoci

  

Există, se pare, pentru fiecare scriitor o întâlnire literară care contează cel mai mult între toate, atât în planul propriu-zis al scrisului, cât şi în drumul lui în literatură şi în viaţă. Pentru mine, acea întâlnire a fost atunci când am avut şansa să o cunosc pe scriitoarea Ana Blandiana.

Era cu puțin înainte de 1989 și mi-am dat seama imediat nu numai că sunt pe aceeași lungime de undă, ca să spun aşa, cu domnia sa, dar că întâlnesc, în sfârșit, un scriitor care, deși este important, nu are orgoliul și infatuarea atât de răspândite, din păcate, în lumea noastră literară. Atitudinea acestei mari poete exprimă de fapt o cunoaștere reală a vieții. Am înțeles aceasta atunci și mereu în anii care au urmat și în care m-am bucurat deopotrivă de prietenia domniei sale și a scriitorului Romulus Rusan, amândoi niște oameni cu totul speciali, un cuplu unic în literatură.

Această înțelegere adevărată a vieții este, cred, și cheia poeziei pe care Ana Blandiana o scrie, una de cea mai adevărată substanță și a cărei calitate principală – evidentă încă de la prima lectură, asemenea poeziei lui Eminescu sau celei a lui Blaga – este naturalețea. Mi se pare că în persoana scriitoarei Anei Blandiana se întâmplă o rară potrivire a omului-scriitor cu scrisul său. Pe cât de deschisă este autoarea memorabilelor poeme, pe atât de firesc sună fiecare vers. La fel şi paginile de proză și eseurile sale. Pentru că modul în care Ana Blandiana se consumă sufleteşte în proiecte care ţin de viaţa noastră comună de români este nu altceva decât poezie trăită, un acord între scris şi trăit, o trăire poetică a propriei epoci.

Prin timbrul unic al poeziei pe care ne-o dăruieşte și, mai mult, prin calitățile sale umane, prin atenţia pe care am văzut că o acordă fiecărui om cu care stă de vorbă într-o împrejurare sau alta, prin normalitatea atitudinii care nu lasă nici o clipă să se insinueze, repet, vreo umbră de orgoliu de scriitor, prin exuberanţa, altruismul, tenacitatea de a duce la capăt proiectele, prin atitudinea prietenoasă, prin spontaneitatea cu care limpezeşte lucrurile în situații care par tuturor complicate și nu în ultimul rând, fireşte, prin prezenţa sa de o feminitate cuceritoare, Ana Blandiana este o personalitate cu totul aparte în peisajul literar românesc. Există în atitudinea, comportamentul, felul de a fi al Anei Blandiana o atât de umană deschidere înspre celălalt şi o generozitate atât de manifestă încât toate barierele de comunicare dispar în compania sa ca şi cum nu ar fi fost niciodată.

De fapt, şansa mea de a o cunoaşte personal, de a discuta în atâtea rânduri cu domnia sa, de a fi putut fi alături de lupta sa civică din anii nouăzeci a venit după ce am avut un schimb de scrisori, prin 1988, şi după ce mi-a citit primele poeme pe care i le trimisesem atunci, la sfârşitul anilor optzeci, din sanatoriul de tuberculoză în care munceam şi trăiam, undeva în munţi, izolat, nu foarte departe de Piatra Neamţ. Nici nu a trecut o lună și, imediat, am avut bucuria să văd publicate acele poeme pline de călătoriile mele „himerist”-imaginare, în Familia, în rubrica sa pe care chiar începând cu acel număr nu a mai avut voie s-o semneze, regimul ceaușist interzicându-i semnătura. Nu le-a publicat însă oricum, ci cu o prezentare foarte elogioasă care i-a făcut invidioşi pe mulţi dintre colegii de breaslă.

Din acei ani am rămas prieteni, iar prietenia s-a consolidat în timp, în așa fel încât prin 1994, după ce marii editori ai țării refuzaseră publicarea memoriilor din lagărele sovietice ale tatălui meu (memorii scrise în anii cincizeci, nu după 1989!), numai ei doi, Ana Blandiana și Romulus Rusan, au înțeles că manuscrisul trebuia oferit publicului. Și s-au luptat pentru aceasta. Astfel, memoriile au fost difuzate în patru episoade la Radio Europa Liberă, în lectura Ioanei Măgură-Bernard și a lui Ștefan Pisoschi, apoi au apărut fragmentar în revista Memoria, apoi, în sfârşit, integral, la Editura Axa. Au urmat anii de activism civic la Alianța Civică și ai începuturilor proiectului Memorialului Sighet. Le mulțumesc amândurora și aici pentru șansa pe care mi-au oferit-o atunci de a fi aproape de frământările și zbuciumul lor pentru instaurarea democrației în România și pentru refacerea memoriei, o luptă dusă practic împotriva noilor vechi reprezentanți ai statului și nu de puține ori, din păcate, împotriva unei mari părți a elitelor scriitoricești și culturale.

Anii aceia au însemnat mult în formarea mea şi m-am referit aici un pic la câteva momente în care drumul meu ca scriitor s-a intersectat cu al domniei sale pentru a încerca să arât, atât cât se poate, atât cât sunt în stare nişte cuvinte, fie şi în parte, generozitatea şi altruismul unei scriitoare emblematice pentru epoca noastră.

Pentru că am văzut pe viu la acest cuplu literar de legendă ce înseamnă să duci la capăt proiectele, să dai din timpul vieţii tale şi din timpul tău de scris pentru a schimba lumea din jurul tău, pentru a o apăra, pentru că am văzut cât de important este să îţi urmezi drumul pe urmele dreptîţii şi, adesea, să suporţi, în acelaşi timp, atacuri, insulte, ameninţări, să suporţi toate mârşăviile şi calomniile fără să răspunzi, fără să ai replică.

            Ana Blandiana este o poetă recunoscută parcă mai mult în străinătate. Din păcate pentru noi, aș zice, care nu prea știm să ne susținem valorile, deși vrem, pe de altă parte, să fim recunoscuți „afară”. Nici nu mai ştiu de când nu am mai citit o cronică sau un eseu despre poezia sa (cronică sau eseu scris de un critic adevărat, vreau să spun), iar prezența sa la televiziunile noastre – extrem de atente, altfel, cu tot felul de personaje care mai de care mai dubioase – este atât de rară încât, atunci când se întâmplă, devine un act de demnitate și de probitate profesională pentru acei jurnaliști care o invită.

E limpede că atitudinea sa în favoarea democrației din ultimii douăzeci de ani, coagularea Alianţei Civice (cu protestele din Piaţa Universităţii din 1990 și anii care au urmat) ca mişcare de opoziţie la tendinţele anti-democratice ale regimului neo-comunist și pledoaria pentru memorie prin proiectul Memorialului Sighet au transformat-o într-un inamic al sistemului. De aici şi nerecunoaşterea, respingerea, marginalizarea.

Deși Memorialul Sighet este o operă pentru care statul român ar trebui să fie recunoscător scriitorilor Ana Blandiana şi Romulus Rusan (tocmai pentru că este, în fapt, ceea ce statul însuşi, auto-declarat democratic, ar fi trebuit să inițieze şi să susţină), lucrurile se întâmplă invers, adică proiectul este marginalizat. Iar marginalizarea va continua, din păcate, câtă vreme rămăşiţele sistemului comunist vor mai fi puternice şi vor mai face legea şi jocurile lor imunde în România.

Indiferent însă de felul în care este condusă această ţară, rămâne o certitudine faptul că atât prin opera literară, cât și prin opera civică, Ana Blandiana este pentru mulţi români un reper, unul din acei scriitori care nu ar putea fi contemporani cu nici o altă epocă decât a lor. Este modelul de scriitor căruia îi pasă de lumea în care trăieşte. Iar acest model ar putea fi vizibil cu adevărat, aşa cum merită şi cum merităm toţi, dacă și lumea noastră românească ar reuși, în sfârșit, să capete un pic de normalitate. De fapt, dacă şi noi, fiecare în parte şi împreună, am face un pas mai hotârît pe acest drum al normalităţii.

                      

Octombrie 2013

Ieri am vizitat sanatoriul

Ieri am vizitat sanatoriul de tuberculoză Bisericani, locul care m-a inspirat, încă din prima tinerețe, în scrierea majorității cărților. Poezia sanatoriului pe care am pus-o la cale și "himerismul" de acolo se trag. Lumile din romanele "Ospiciul" și "Fericire sub limite"​ acolo își au spațiul de mișcare și respirație. M-am întristat să văd, în parcul din față, clădirile în care am locuit în vremea în care îngrijeam bolnavi lăsate acum să se năruiască, năpădite de vegetație până la ziduri. Nu mai este ordinea și nici curățenia din anii optzeci. Totul arată delăsare și indiferență. Am făcut și câteva fotografii. Voi posta câteva curând, zilele acestea. Uneori, timpul ne este aliat și prieten, alteori nu ține chiar deloc cont de noi.

"Writing is work! Writing is work!"

Apropo de muncă... Mă aflam în 2006 pentru prima oară pe Heathrow. Urma să stau două luni în Scoţia, unde fusesem invitat ca bursier "writers-in-residence". Pe vremea aceea trebuia viză. O obţinusem după ce rezemasem zidurile o zi întreagă la ambasadă. În fine, o aveam lipită în paşaport, iar pe aeroport stătusem la coadă destul de multişor până am ajuns la ghişeu. Acolo, doamna care verifica paşapoartele se uita şi se tot uita la viza mea. M-a întrebat cu ce scop călătoream în UK. I-am spus că sunt scriitor şi urma să scriu o carte în ţara lor sau ceva asemănător. A tot dat din cap parcă a nedumerire şi a spus: "Nu înţeleg de ce nu v-au dat o viză de muncă, ci una turistică..." Apoi a adăugat: "Scrisul e muncă, nu?" Şi a tot repetat: "Writing is work! Writing is work!" I-am spus: "Doamnă, habar n-am de ce nu mi-au dat o viză de muncă, dar îmi place foarte mult să vă aud spunând că scrisul e muncă. Vă mulţumesc! Un scriitor nu aude prea des chestia asta..." A zâmbit profesional şi uman în acelaşi timp, aşa cum numai britanicii ştiu să o facă, a trântit ştampila pe paşaport şi mi-a urat cel mai frumos bun-venit care mi-a fost adresat vreodată pe vreun aeroport. Scrisul e muncă! Trăiască munca! :)

Umbra lui Monet

Nori decorativi peste verdele întunecat al grădinii, la Étretat,

şi părţi din teritoriul raţiunii încep răfuiala cu fragmente

din ceea ce a fost odată un suflet chinuit

în lumea fiinţelor vii.

Nimic din trecut, prea puţin din viitor,

numai un zgomot acut al clipei de faţă,

peste conversaţia potolită

la mesele ude după aversă, între clienţi preferând

să stea numai cu faţa spre mare,

pentru efectele binefăcătoare ale brizei,

spre ţărmul englez invizibil, cu ochii închişi

spre o lume a lor, interioară.

Poate că atunci când Monet îşi căra trepiedul şi instrumentele

pe aceste plaje de pietricele sferice şi ovale

nu se simţea nicăieri căderea în gol

pe care noi o adulmecăm la fiecare întorsătură de frază

a chelneriţei amabile recomandând cel mai bun calvados ever.

Avem încă, păstrate împreună cu zeci de cochilii

într-un pahar ciobit uitat pe nişte rafturi prin casă,

trei mostre ca suvenir, dar e greu de spus când le-am cules, 

cum despre orice e dificil de adăugat ceva

în zilele noastre iluminate la întâmplare din te miri ce.

Şi asta tot înseamnă mai mult decât nimic.

Avem tot dreptul legal de a critica

Îmi exprim indignarea şi revolta, protestul public împotriva deciziei Consiliului U.S.R. din 30 martie 2015 de a-i sancţiona prin avertisment pe scriitorii Rita Chirian​, Peter Sragher şi Dan Mircea Cipariu​ pentru ceea ce Consiliul în frunte cu Nicolae Manolescu consideră a fi „atacuri concertate împotriva Uniunii Scriitorilor ca instituţie şi ale unora dintre membri săi”. Având în vedere disfuncţionalităţile legate de acordarea Premiului Eminescu (de la care au pornit, de fapt, criticile noastre, ale celor aproximativ 100 de scriitori), faptul că regulamentul a fost modificat în sensul de a permite dlui Manolescu să candideze a treia oară la funcţia de preşedinte, lipsa de transparenţă a conducerii U.S.R. (din cât ştiu, nu ni s-a răspuns punctual cererii noastre depuse acum mai mult de o lună la secretariatul instituţiei), comportamentul autoritarist al preşedintelui (reacţiile sale publice au fost încercări clare de intimidare a celor care îl criticăm) şi imaginea proastă a instituţiei, consider că sancţiuni ar trebui date de fapt conducerii U.S.R. şi nu celor care îşi exercită dreptul la libertatea opiniei. Criticile pe care noi toţi (nu numai cei trei scriitori sancţionaţi) le-am adus şi le aducem conducerii U.S.R. sunt în fapt dovada că nouă ne pasă în mod real de felul în care este condusă şi în care funcţionează U.S.R, că nu ne sunt indiferente derapajele care se petrec în cadrul ei. Mai mult, avem tot dreptul legal de a critica şi orice încercare de intimidare a noastră este de fapt un act de încălcare a spiritului democraţiei. Îmi exprim totodată solidaritatea cu cei trei scriitori şi îi îndemn pe toţi scriitorii, indiferent dacă au semnat sau nu petiţia, să protesteze împotriva acestui gest de sancţionare (care seamănă cu abuzurile din perioada comunistă) prin care ni se încalcă drepturile democratice privind libertatea de expresie.
Articol pe acest subiect pe Agenţia de carte

Niște simple exerciții de zâmbet

În posturile, serviciile, slujbele, profesiile în care ai de a face cu oamenii (profesorii, doctorii, asistentele medicale, funcționarii intră sigur aici) prima condiție este să ai atitudine prietenoasă. Dacă nu ai de la mama și de la tata de-acasă așa ceva sau dacă dificultățile vieții te-au făcut să-ți pierzi zâmbetul, politețea și minima căldură umană, atunci mai devreme sau mai târziu vei deveni o cauză a disfuncționalităților de tot felul, a atmosferei tensionate, a nervilor și a stresului. Dacă numai îți plouă și îți ninge, dacă vezi numai rău și găsești numai defecte și lipsuri celor din jur, e limpede că nu ești făcut pentru munca cu oamenii. Dacă stai încruntat mai mereu și mai ești și șef sau șefuleț pe undeva, devii o pacoste pentru toți. Oamenilor de acest fel trebuie să li se spună că au o problemă. Mai direct sau mai diplomatic, mai tranșant sau mai aluziv, acestor persoane trebuie să li se amintească adevărul că nu sunt veșnice pe unde sunt și că nu e nimeni dator să suporte toanele lor. Și apoi, această atitudine prietenoasă despre care fac eu vorbire, ca să spun așa, aici, un pic cam iritat (recunosc :) ), se mai poate și învăța. Chiar mă gândesc că în loc de mai noile și vestitele cursuri de comunicare care pregătesc practic pe bandă rulantă oameni parcă mai încruntați decât înainte, ar fi mai bune, poate, niște simple exerciții de zâmbet la locul de muncă. Zâmbet adevărat, autentic, sincer, netrucat. Zâmbet gratis. Și o vorbușoară bună ca bonus. Să fie oare așa de greu de atins acest vis?

Tinereţe petrecută în lagăr

Azi tatăl meu, Vasile Gh. Baghiu, ar fi împlinit 93 de ani. A făcut frontul un an, când avea 21 de ani, apoi a trecut prin iadul sovietic siberian, ca prizonier de război, timp de şapte ani. Tinereţe petrecută în lagăr. A supravieţuit. Întors acasă în 1951, şi-a refăcut, cum se spune, viaţa: s-a căsătorit, ne-a avut pe noi, surorile mele şi cu mine şi a înfruntat viaţa în România devenită, la rândul ei, un lagăr. În anii cincizeci, când în literatura noastră se zbenguia proletcultismul, el a scris, riscându-şi libertatea şi viaţa, despre ceea ce păţise în lagărele din Karaganda. A murit în 1974 într-un accident de muncă. Eram atunci un copil de opt ani, dar am găsit caietul lui şi l-am păstrat. Cu greu l-am publicat după 1989, pentru că regimul comunist, aşa cum se ştie, doar se cosmetizase. Memoriile lui sunt unice, dar recunoaşterea lor încă nu şi-a găsit epoca. Dumnezeu să-l odihnească!
Prizonier în U.R.S.S. la Cărtureşti

Rezervele de idealism nevindecat din prima tinereţe

Doi sau trei ani îmi mai trebuie, cred, ca să duc la capăt două cărţi din domenii diferite de literatură pe care le am de ceva vreme în lucru, în paralel cu proiectele literare. Ele sunt, de fapt, la graniţa dintre psihologie, îngrijiri medicale şi educaţie. Abia atunci când le voi vedea încheiate îmi voi putea scrie mai departe romanele, poemele şi eseurile aşa cum îmi doresc, nestingherit, în voia cea bună. Nu-i vorbă, lucrez şi aşa la romanul pe care îl am acum la priorităţi aproape în fiecare dimineaţă, chiar dacă un pic cam încet, dar atunci sunt sigur că îmi vor creşte nişte aripi. Sănătate, răbdare, disciplină, ambianţă prietenoasă în jur sunt lucrurile de care am nevoie ca să trec cu bine acest prag. Şi îmi pun toate rezervele de speranţă şi credinţă în funcţiune. Şi toate rezervele de idealism nevindecat din prima tinereţe. 

De scris tot scrii, mort-copt, până la capăt

De ce e totuşi cam greuţ-greuşor-greu să fii scriitor în România? În primul rând pentru că între scriitorii adevăraţi şi potenţialii cititori adevăraţi se aţin permanent un fel de vajnici păzitori ai sistemului, fie ei moşteniţi din comunism sau şcoliţi din mers la şcoala tranziţiei. Mai mult, cei puşi să apere interesele scriitorului acţionează exact pe dos decât ar trebui. Hai, să zicem că problema aceasta s-ar mai putea rezolva, adică sistemul acesta nevăzut-şi-totuşi-prezent-peste-tot ar mai putea fi păcălit şi chiar clătinat binişor, prin perseverenţă, muncă îndârjită şi sacrificiu individual până la marginile lehamitei, dar ce te faci cu această cultivare deliberată a non-valorilor şi cu ofensiva discreditării cărţii şi a cititului în care se folosesc toate mijloacele, oficiale, neoficiale, directe sau subtile? Ca să scrii şi încă pe termen lung, de fapt cam-toată-viaţă, poezii, romane, eseuri, studii şi aşa mai departe în acest peisaj trebuie să fii construit dintr-un material greu de concasat de fălcile drăguţului de sistem. Că oricum de scris tot scrii, mort-copt, până la capăt. Cu preţul final, asumat sau nu, tot una.