În 1989, la 23 de ani, ieşeam pentru prima oară din România, anume în Bulgaria. Se organizase o excursie, iar Iuliana şi cu mine, proaspăt căsătoriţi, ne-am gândit să ne înscriem. A fost un şoc pentru noi să vedem lumină pe toate străzile şi în toate oraşele, abundenţă de produse de tot felul, vânzătoare amabile care te invitau să alegi fructele de pe tarabă, într-un an în care la noi era beznă, frig şi foame. Veliko Târnovo ni s-a părut o minune de orăşel, în care eu mă credeam un Montale făcând incursiuni în spaţiul balcanic, iar Sofia, plină de tineri îmbrăcaţi ca în Occident, o sărbătoare. Ceea ce vreau însă să spun cu această însemnare este altceva. În această excursie toată lumea vindea şi cumpăra ceva (blugi, adidaşi, chestii din astea), dar noi aveam alte idei şi alte interese, cam ciudaţi pentru întregul grup şi pentru timpurile acelea. Ei bine, ceea ce am cumpărat noi a fost un vraf de discuri de la magazinul imens Balkanton. Ceilalţi, plini de mărfuri pe care nu mai ştiau pe unde să le plaseze prin autocar, ziceau că sigur nu suntem normali. Normalitatea noastră însă era să avem parte de muzica pe care cu greu o puteai auzi în ţărişoară. Aşa ne-am ales cu Deep Purple, Rolling Stones, Queen, Beatles, Edith Piaf, Bach, Mozart şi alţii. Însă achiziţia cea mai de preţ a fost "Thriller"-ul lui Michael Jackson. L-am scos dintre discuri în zilele acestea ale plecării marelui artist din lumea noastră şi mă gândeam că a fost ascultat atât de noi, în anii nouăzeci, cât şi de copiii noştri, aproape odată cu noi. Cu coperta lui puţin cam ponosită de ani şi de folosire, "Thriller" este un moment al vieţii noastre, al tinereţii, este bucuria pe care le-o ofeream prietenilor şi rudelor invitându-i să-l asculte pe acest artist cu alură de extraterestru, rafinament de poet şi suflet de copil.

În revista Familia (nr. 5, mai, 2009), Alexandru Sereş publică o anchetă cu scriitori având ca temă blogg-urile. Am fost şi eu întrebat. Postez aici prezentarea şi întrebările lui Alexandru Sereş, precum şi răspunsurile mele. Răspunsurile celorlalţi scriitori - Leo Butnaru, Ruxandra Cesereanu, Vlad Moldovan, Mircea Pricăjan, Miruna Vlada şi Mihai Vakulovski - pot fi citite toate la această adresă: http://alexandruseres.com/revista-familia/blogging-si-literatura

"Oricât de material ar fi fost suportul pe care şi-a fixat opera, scriitorul a operat dintotdeauna într-un spaţiu virtual. Internetul, cu nenumăratele posibilităţi pe care le oferă, n-a făcut decât să-i deschidă şi mai larg porţile spre publicul cititor. Cărţile virtuale, site-urile şi, de câtva timp încoace, noile instrumente de comunicare şi interacţiune oferite de ceea ce se numeşte în limbaj de specialitate web 2.0 au adăugat dimensiuni nebănuite prezenţei sale. Şi – foarte important – noi posibilităţi de promovare culturală.
Despre fenomenul blogurilor s-a discutat mult şi în mediile literare, revistele de cultură dedicând subiectului numeroase articole, pro şi contra. Unii îl repudiază strâmbând din nas, alţii (de regulă cei tineri) sunt mai entuziaşti, dar cert e că nimeni nu îl mai poate ignora. Ancheta iniţată de Revista „Familia” se înscrie în linia acestor dezbateri, cu observaţia că ne-am adresat strict literaţilor posesori de blog. Am fost interesaţi nu atât de blogging-ul în sine, cât mai ales de experienţa şi posibilităţile pe care le oferă.

1. De ce v-aţi făcut blog: de amorul artei (culturii), de nevoie, de plăcere – sau pur şi simplu din nevoi de marketing cultural? La ce (vă) foloseşte blogul?
2. Blogul e utilizat în multiple scopuri, însă, la origini, e un soi de jurnal online. Cum se face totuşi că nu (prea) există jurnale ale scriitorilor pe internet?
3. Pot constitui blogurile culturale o alternativă la revistele literare?
4. Cât de importantă e pentru Dvs. interactivitatea pe care o oferă blogul? Satisfacţii/nemulţumiri?
5. Sunteţi mulţumit de oferta culturală a blogosferei româneşti? Dacă nu, ce credeţi că (îi) lipseşte?"

Vasile Baghiu
www.vasilebaghiu.blogspot.com

1. Orice scriitor, dacă nu este ipocrit, ar trebui să recunoască faptul că îşi doreşte ca scrisul său să fie cunoscut. Internetul, chiar dacă amestecă valorile şi poate crea confuzie, este un mediu cu nimic mai rău decât altele prin care scriitorii pot să-şi „semnaleze” prezenţa. În ce mă priveşte, nici nu idealizez, nici nu critic Internetul. Cu atât mai puţin sunt tentat să-i judec pe cei care „ţin” blog. M-a mirat să constat că unii îşi fac un titlu de superioritate din a fi foarte aspri cu autorii de blog, din a-i privi de sus şi a-i jigni chiar prin consideraţiile lor „inteligente”, dar aceştia nu par să priceapă că vehemenţa lor este eminamente provincială. Lumea este liberă. Lumea comunică. Mă întreb de ce aş fi vreodată deranjat de existenţa vreunui blog. Nu am decât să-mi văd de treabă, să nu-l vizitez, dacă nu-mi place. E simplu. Dacă unii scriu pe blog, foarte bine, e dreptul lor. Dimpotrivă, sunt bucuros dacă un scriitor care e printre favoriţii mei ţine blog. Iau gestul lui ca pe un cadou pe care mi-l face mie ca cititor şi „fan” al său. Revenind la întrebare, eu mi-am făcut blog ca să ţin legătura cu cititorii mei, cunoscuţi şi necunoscuţi. Chiar aşa.
2. Omeneşte vorbind, nu e deloc uşor să fii foarte confesiv pe blog. Viaţa personală nu prea îşi găseşte loc în acest jurnal online pur şi simplu pentru că nu e deloc confortabil să fii tot timpul „supravegheat” şi încă pe propria mână, cum se spune. Jurnalele adevărate, cele în care apar persoane reale din viaţa foarte reală, sunt pentru timpuri viitoare. Un jurnal de idei este cu totul altceva. El este un dar făcut cititorilor.
3. Uneori da. Lumea literară nu este întotdeauna fair-play şi atunci blogul poate fi o alternativă la reviste, la mediul oficial şi oficializat, poate un mod de a ocoli cenzura. De ce, de exemplu, un scriitor de valoarea lui Paul Goma a ajuns să aibă site şi blog? Oare pentru că e foarte invitat, apreciat şi publicat în ţara noastră?
4. Sunt bucuros când cineva comentează însemnările mele de pe blog şi sunt recunoscător pentru acest gest, dar absenţa reacţiilor nu mă nelinişteşte. Îmi văd de treabă mai departe. Un scriitor trăieşte şi din frământările pe care solitudinea sa ontologică i le provoacă.
5. Nu-mi bat capul cu oferta culturală a blogosferei româneşti, adică nu-i duc grija, pentru că nu are nevoie de grija mea. Atâta cât este, ea poate fi de folos unor oameni interesaţi, iar acest lucru mi se pare cel mai important. Oferta din alte spaţii lingvistice este, din fericire, atât de diversă încât nu cred că mai contează cât de bogată sau cât de săracă este oferta românească. Trăim – ca să folosesc o expresie cunoscută – într-un sat planetar.

Sunt prins într-un fel de stare de bine, pentru că mă simt cu adevărat apropiat de cei dragi, pentru că mintea şi sufletul îmi sunt apropiate de versuri şi pagini de roman, pe care le scriu, pas cu pas, de amorul artei, fără gândul la editori şi cititori.

Îmi amintesc de sunetul limbii olandeze din avion, gutural, ciudat pentru mine, care nu mai avusesem ocazia să-l aud decât de vreo câteva ori, prea de puţine ori totuşi ca să-l fi ţinut minte. Îmi amintesc impactul cu mirosul Occidentului, cu luminile şi strălucirea lui, încă din avion, apoi la Amsterdam, la aeroport, apoi mai departe la Köln. Doamne, nu-mi venea să cred, mărturisesc, că eram eu cel care călătorea, care descindea în Occident! Mult după 1989... În 2002...

Îmi amintesc de prima mea ieşire în Occident. Era în 2002, pe 2 iunie şi luam cursa KLM Bucureşti - Amsterdam. Cu avionul mai călătorisem, prin 1998, când am participat la Sofia, din partea unei organizatii civice, la o conferinţă despre sărăcie organizată de Consiliul Europei. Doamne, la ora aceea limba mea engleză era săracă tare… Faptul m-a ajutat însă să mă trezesc, să înţeleg şi eu pe ce lume trăiam, pentru că deşi - pierit de emoţie, în faţa unui public deosebit de elevat - mi-am citit textul în engleză, într-o traducere aproximativă făcută în grabă de o nepoată de-a mea care era elevă, pe deasupra având eu şi o pronunţie de doi bani, nu am reuşit să comunic cu ceilalţi invitaţi, care vorbeau între ei de mama focului, adică fără mine, în pauze, pe holuri, la masă. Frustrarea a fost dureroasă, pentru că am constatat că nici cuvintele franţuzeşti nu mi le mai găseam. Eram pur şi simplu penibil. Mi-a fost atât de ruşine în toate acele trei zile cât a durat conferinţa, zile în care – anume parcă să mi se amplifice sentimentul de vinovăţie şi jenă - mai eram cazaţi şi la un hotel de patru stele, în lux, în strălucire, în huzur, pe degeaba, pe nemeritate (cel puţin în ce mă priveşte), încât atunci mi-am jurat că nu voi mai pleca nicăieri peste graniţă fără să am în bagaj măcar engleza şi franceza. Să las însă deoparte acel moment bulgăresc, pentru că intenţionez să revin asupra lui, poate chiar într-o rememorare specială, dar şi pentru că am încercat să-l surprind, în cheie literară (deformatoare, aşa cum ştie întotdeauna literatura să fie) în povestirea “Plictiseală la Sofia“ din volumul “Punctul de plecare” (Editura Compania, 2003). Aşadar, îmi luasem viza germană (după ce stătusem o zi întreagă pe la porţile ambasadei, într-o vreme în care noi românii nu puteam ieşi fără viză nici până la Ruse), aveam biletele dus-întors pentru cursele Otopeni-Schipol, Schipol (Amsterdam)-Konrad Adenauer (Koeln). Întoarcerea era programată peste patru luni, la sfârşitul lui septembrie, ceea ce pentru mine era o necunoscută, un prag de trecut, un impas. Nu mai stătusem niciodată atât de mult timp departe de ai mei, iar angoasa m-a cuprins imediat ce am trecut de “check-in”… (to be continued)

Hristos a Înviat!

Am lăsat mai deoparte blog-ul în ultimul timp, este adevărat, dar la poezie m-am gândit mereu. Ea s-a insinuat în multe lucruri, imagini, stări, în cojile de ouă roşii sclipind ici şi colo pe uliţele satelor pe unde am fost în aceste zile sfinte de Paşti, în sunetul clopotului la Înviere, în luminile pe care le aduceau oamenii acasă în acea noapte, în curăţenia oamenilor, în florile care au început să se scuture deja, în verdele crud, bacovian, de pe dealuri, în bucuria întâlnirii cu cei dragi, cu prieteni. Poezia s-a insinuat doar, căci de scris nu am scris. Mai mult am trăit, însă gasesc că e chiar foarte bine şi aşa.

Cu poezia nu poţi să te păcăleşti niciodată.

Bănuiesc, simt că legăturile mele cu poezia s-au menţinut în principal pentru că nu m-am lăsat prins în nebunia cu aparenţă de normalitate şi alergătura haotică a lumii din jur din ultimii douăzeci de ani. Am preţuit mai mult o discuţie relaxată cu un prieten decât expunerea publică în cine ştie ce eveniment formal şi numai bun de bifat într-o listă de "activităţi", am fost mai mult recunoscător lui Dumnezeu pentru atât de multele momente de comunicare adevărată cu familia decât pentru cine ştie ce succes literar, am fost mai încântat să pot să mă bucur de înflorirea copacilor decât de includerea sau ne-includerea într-o antologie, am reuşit sa ma ţin cu firea, iar această atitudine, pe care am învăţat-o, în timp, i-a permis poeziei să se apropie de mine, să mă viziteze, să găsească spaţiul netulburat de care are ea nevoie întotdeauna ca să-şi poată face auzit sunetul discret şi neaşteptat. Poezia e rasplata, e consolarea, e premiul cel mare.

Uneori simt că poezia din viaţă este suficientă şi nu mai trebuie să scriu versuri şi poeme pe hârtie.

Cum să nu-mi amintesc de recitalul meu de la Bredevoort din Olanda? Să citeşti jumătate de oră poeme în faţa unui public oarecum specializat, în faţa unor oameni care stăteau relaxaţi, cu cafele şi vin, la mesele de pe esplanada din faţa morii de vânt a principelui de Orania, şi să fii aplaudat spontan din când în când doar pentru nişte întorsături ale versului este o experienţă totală pentru orice poet, nu numai pentru unul ca mine, venit abia pentru a doua oară din "Estul sălbatic" în Occident, aşa cum eram în vara anului 2003, uşor angoasat şi intimidat de tratamentul normal de care aveam parte. Normalitatea este greu de atins. Oamenii ajung la ea după ocolişuri întortocheate, după ce încearcă fel de fel de extravaganţe fără rost, după ce cunosc suferinţe fără temei, după ce ignoră sistematic, obstinant, prosteşte, tentaţiile numeroase ale normalităţii. Un poet trebuie să aibă loc şi răgaz ca să îşi demonstreze arta poetică, iar oamenii trebuie să-i organizeze o ambianţă adecvată, nu numai pentru că pretind că iubesc Frumosul şi Arta, dar şi pentru că sunt interesaţi, între altele, să ofere copiilor lor nişte momente "live" legate de aceste concepte. Totul începuse acolo pe la 9,30, seara, când ziua se îngâna cu noaptea, iar focurile din coşurile metalice de pe marginea esplanadei puteau să arunce lumini şi umbre pe feţele celor vreo 300 de oameni vorbind olandeza, germana, franceza şi engleza. Urma aşadar recitalul a patru poeţi olandezi, a trei poeţi germani şi a unui poet român din Piatra Neamţ despre care broşura care se vindea la intrare le spunea cititorilor că ar fi inventat un curent literar numit "himerism". În pauzele dintre recitaluri, un quartet de coarde interpreta pagini cunoscute din preclasici, spiritualizând şi mai mult seara magică de poezie. Reflectoare şi lumini, sonorizare la cele mai înalte standarde, atmosferă aristocratică... Eu, cu foile mele, cu textele mele scrise în română, în germană şi în engleză, îmi aşteptam intrarea, susţinut şi încurajat de artişti şi scriitori din Germania, India şi Anglia, oameni deosebiţi pe care îi cunoscusem şi cu care mă împrietenisem în rezidenţa literară din Künstlerdorf Schöppingen în care tocmai mă aflam în acea perioadă. Pe la miezul nopţii mi-a venit rândul. În engleza mea - care pe atunci încă mai avea nevoie de îmbunătăţiri, aşa cum mereu va avea nevoie oricât aş avansa de adânc în teritoriile ei - i-am salutat pe toţi şi le-am cerut îngăduinţa ca înainte de a citi poemele în germană şi în engleză să citesc un poem scurt şi în limba română şi i-am rugat să considere acel gest al meu ca pe un salut din partea ţării mele şi din partea limbii mele materne care nu s-a auzit foarte des prin acele părţi. Răspunsul lor a fost un ropot entuziast de aplauze. Nu pot uita cât de straniu suna româna noastră dragă în acel context cosmopolit. Restul a fost mai uşor, căci am citit cu emoţie în glas (o emoţie de care nu scap niciodată când citesc poezii), atent mereu la public, la starea de spirit a oamenilor, păstrând tăcere acolo unde se impunea tăcere, ridicând glasul acolo unde versul impunea un ton mai dramatic, şoptind acolo unde simţeam că doar o şoaptă poate avea greutate în liniştea pe care oamenii aceia ştiau s-o păstreze. De fapt, preluasem din zbor modul de a citi al nemţilor şi olandezilor care citiseră înaintea mea. Prinsesem, altfel spus, curaj. Minunată seară, cu scurte interviuri, fotografii, cu felicitările şi tot restul. Ne-am întors în centrul rezidenţial german - eu şi cei care mă însoţiseră până peste graniţă într-o Olandă mult mai obsedată de curăţenie decât Germania, ceea ce nu credeam a fi posibil - mult după miezul nopţii, aproape spre dimineaţă, vrăjiţi de atmosfera de poezie, de comunicarea plină de omenie şi prietenie şi poate şi de vinul roşu care nu a lipsit de la eveniment. Cum să nu-mi amintesc de acea seară? Atunci am simţit foarte intens că scrisul şi în special scrisul poeziei îmi oferea prietenie şi îmi deschidea uşi către o Europă după care tânjisem atâţia ani. Am înţeles că pentru mine deschiderea spre Europa nu venise prea târziu. Venise chiar la timp, "pünktlich", cum spune Böll, scriitorul în casa căruia locuisem cu un an în urmă şi scrisesem "Himerus Alter în Rheinland"... Dar aceasta este o altă poveste, magică şi reală deopotrivă, aşa cum e viaţa.

Aş putea să spun oricând cuvinte în favoarea poeziei ca stil de viaţă, dar e atât de greu uneori să trăieşti în zilele noastre viaţa propriu-zisă ca stil de viaţă încât nu voi mai spune nici un cuvânt în apărarea ei. Poezia nu are nevoie să fie apărată. Dacă nu reuşeşte să se "descurce" singură în lumea de azi, atunci e foarte probabil că îi lipseşte ceva. Poezia adevărată trebuie să capteze atenţia oricărui om sensibil şi având un minim nivel de cultură.

O zi absolut extraordinară. Motivul? L-am văzut pe Alex Ştefănescu vorbindu-l de bine şi de foarte bine la TV Cultural pe Paul Goma. "Aşa mai merge, aşa parcă mai vii de-acasă!", mi-am zis. Normalitatea e simplă şi aducătoare de fericire. Auzindu-l şi văzându-l spunând toate acele fraze de apreciere, l-am admirat pe critic. Am uitat chiar şi faptul că nu a scris nici măcar o propoziţie despre mine în "Istoria" sa. Normalitatea recunoaşterii lui Paul Goma între marii scriitori români - poate cel mai important scriitor român de după al doilea război mondial - are aerul unei sărbători.

Romanul "Viitorul era mereu de partea mea", pe care l-am construit în anii din urmă, va fi publicat în 2010 la una din editurile cele mai cunoscute şi mai prestigioase de la noi. Este acesta un succes literar personal în sine, care mă încurajează să merg mai departe, cu speranţă şi încredere, pe acest drum al scrisului. 2010 este chiar "anul viitor"... Până atunci, eu zic să ne ţinem cu firea şi să ne vedem de scris, aşa cum le stă bine scriitorilor...

Ştefania Mincu despre "Fantoma sanatoriului" de Vasile Baghiu

Între himeră şi manieră
de Ştefania Mincu

în "Paradigma", Anul 16, Nr. 3-4/ 2008

Deşi se consideră (şi este receptat astfel şi de congenerii săi) un nouăzecist atipic, poetul Vasile Baghiu pare să fie totuşi un reprezentant care manifestă, fără conştiinţa înregimentării, trăsăturile de profunzime a ceea ce noi numim postmodernitatea veritabilă, în pofida postmodernismului de suprafaţă al anilor ’80.

Poezia va rămâne un lucru drag inimii mele pe vecie. N-am vrut sa sune deloc patetic, dar mă tem că nu am reuşit. Aşa că apăs mai tare pe această pedală sentimentală şi spun că poezia îmi încetineşte timpul, îmi împrieteneşte timpul, îl face răbdător, în acelaşi fel în care este el calm şi înţelegător întotdeauna în preajma celor bolnavi. Când te afli în preajma bolnavilor, timpul se dilată, se opreşte pur şi simplu parcă pentru a-i da răgaz celui bolnav să înţeleagă ce se întâmplă cu el, îl trage deoparte spre marginea curentului impetuos al lumii. Tot aşa, poezia mă trage şi pe mine spre mal, ca să pot vedea trecerea, ca să pot simţi cât de preţioase sunt clipele, secundele, pline de o greutate stranie, asemenea picăturilor dintr-o perfuzie.

Frigul de afară din aceste zile îmi aminteşte de timpul petrecut la Viena, în ianuarie şi februarie 2006. Cu un ghid în rucsac, ieşeam înspre Landstraße-Hauptstraße, printre clădirile înalte, solide, pe o scurtătură pe care o descoperisem încă din prima zi, prin gerul ceţos de ianuarie, printre austriecii de treabă, până înspre metroul de pe strada făcută din două străzi. Îmi amintesc că nu era deloc confortabil să te plimbi, dar eu eram hotărât să mă bucur de decorul Vienei cât mai mult posibil, aşa că mă îmbrăcam bine şi ajungeam întotdeauna până la catedrala Sfântul Ştefan, apoi mai departe, până la Dunăre, singur, cu gândurile mele, cu nişte versuri care îmi răsunau în suflet, uşor mirat că plimbarea era a mea şi nu a personajului meu Himerus Alter, că Viena nu mai era un topos din poeme, ci un loc cu străzi, clădiri, grădini, zgomote şi mirosuri adevărate.

Bucur Demetrian despre volumul "Cât de departe am mers" de Vasile Baghiu

Poezia între Mozart şi Goethe
de Bucur Demetrian

în "Ramuri", Nr. 12 (1110), decembrie 2008, pag. 5

Scrisul înseamnă pentru Vasile Baghiu o îndeletnicire ca oricare alta, puţin anacronică, ferită de iluzii, incapabilă să treacă dincolo, în depărtări himerice. Volumul său, „Cât de departe am mers” (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008), conţine o privire ironică asupra aşa-ziselor tehnici poetice sau stări poetice generatoare de metafore textuale. Poetul are încredere în acel punct originar, despodobit, când cuvintele ignoră veşmântul de carnaval al metaforei. Nu vom descoperi limbajul unui artizan în versurile lui Vasile Baghiu, cu dantelării de imagini, şi nici o ipostază vizionară a poetului întemeietor de spaţii nebătătorite. Poetul practică un sistem de comunicare bazat pe reticenţă, pe neîncredere în gestul temerar. Aflat „la limită”, între două stări interioare care pun în mişcare actul poetic („deznădejde nefondată” şi „optimism rupt de realitate”), poetul alege acea cale a înaintării circumspecte, pulverizând imaginarul într-o retorică a scepticismului biruitor: „şi apoi, ar fi mai bine/ să nu mergem prea departe” (Pe punctul de a strica poezia).

Sunt evidente negaţiile din primul vers al poemelor, semn al neîncrederii, al blândei împotriviri în faţa existentului tentacular şi imund. Poetul este un Candid, o fiinţă care se bucură de tot ceea ce vede în cea mai armonioasă dintre lumi. Puţini poeţi sunt atinşi de o stare de fericire în faţa unei rânduieli divine. Nu putem să nu ne aducem aminte versurile coşbuciene: „Aş vrea să plâng de fericit/ Că simt suflarea ta divină”. Iată cum tonul imnic se regăseşte la un poet care nu uită începutul, paradisul cuvintelor şi al bătăliilor egale ale inimii deschise spre univers. Dar acum, la Vasile Baghiu, scrisul are şi o dimensiune polemică, în turnul Babel al imaginilor minimaliste şi dezlânate, al clamărilor impudice sau apocaliptice, al generaţiilor care sparg totulaparent şi nu instaurează decât un strigăt prefăcut în cenuşă. Nici o pretenţie de înnoire nu întâlnim în limbajul maximei prudenţe a lui Vasile Baghiu, pentru care „totul este mai mult ca perfect”, poezia şi viaţa aflându-se în corespondenţă: „Nu, nu vreau să mă plâng deloc/ mai repede aş putea spune/ că sunt fericit,/ ca să nu mai adaug/ că banii nu sunt printre priorităţile/ vieţii mele”. Trăind „cea mai aventuroasă viaţă”, Vasile Baghiu renunţă la convenţii, respinge vechi teme (excesiva latură concentraţionară a universului): „Nu mai vreau să aud de comunism”, sau curajul călătoriei prin lumi inextricabile („...nu sunt atât de brav/ să merg prea departe”).

Poetul, cunoscător al limitelor sale, nu este un cuceritor de spaţii poetice, un descălecător întâmpinat cu ovaţii de vocile admiratorilor, dimpotrivă, este semenul retras printre cititori, neştiutor şi puţin curios să vadă spectacolul lumii acesteia: „Rămân în culise/ şi mă uit printr-o fantă a cortinei” (Reprezentaţie).

Puţini poeţi au curajul să privească din culise reprezentaţia cotidiană. Cei mai mulţi preferă scena, masca, jocul de lumini care schimbă fizionomia, decorul, veşmintele. Vasile baghiu nu merge aşa de departe. El călătoreşte, cunoaşte „un şir de bucurii mici”, vizitează casa lui Freud, îşi păstrează echilibrul, nu-şi iese din carapace. El ştie că viaţa poate fi trăită cu voluptate camusiană („viaţa nu e ceva aşa filozofic”), că departele e ruptură într-o stare de echilibru pe care poetul o etalează pulverizând pretutindeni semnele negaţiei, ale unei detensionări interioare. Cel care spune: „nu ştiu cine sunt” sau „nu caut noul” trăieşte cu luciditate clipa cea repede, nu are timp să vorbească despre „chestii din astea”, despre stări inefabile sau despre ieşiri necugetate în larg. Vocea poetului („tonul potrivit”) se află mai aproape de ţărm, acolo unde „mă simt în siguranţă”. Plecarea în lume este şi ea un prilej de a trăi în simplitatea ieşirilor, într-un spaţiu ferit de spaimă, înstrăinare, abis, de goluri interioare. Anxietatea este înlocuită cu siguranţa aflării drumului căutat: „Cred că sunt pe drumul cel bun”. Pagini de jurnal, oraşe străbătute, spaţii vizitate sunt puncte de legătură cu viaţa, prelungiri ale echilibrului lăuntric în teritorii pline de armonie, de echilibru. Chiar optimismul poate declanşa stări contradictorii: „scriu aceste cuvinte/ cu un optimism care mă pune pe gânduri”. Poetul se simte „conectat” (clişeu al indiferenţei sau al golului contemporan) şi chiar se amestecă „în diversitatea de culoare a turiştilor” (aluzie la stereotipia jurnalelor de călătorie desprinse dintr-o limbă de lemn), se comportă ca orice turist (ascultă Bocelly, priveşte fântâni arteziene, alungă aluzii culturale, renunţă la stări de mare profunzime, citeşte pe Internet, îmbrăţişează viaţa cea de toate zilele).

Înaintând cu prudenţă, poetul nu încetează să privească subteranele existenţei, să întoarcă pe toate feţele cuvintele, să stabilească limite, între apropiere şi depărtare, să transfigureze lumea chiar din spatele cortinei sau a tranzitivităţii limbajului: Dacă statuia lui Mozart „pare că zboară”, statuia lui Goethe „este parcă mai aşezată,/ mai stabilă”, semn că „miracolul inexplicabil” al aventurosului compozitor poate supune reţinuta şi impersonala gravitate goetheană, că poezia poate mina echilibrul aparent al lumii şi că viaţa şi arta nu pot să treacă indiferente pe lângă teritorii celeste sau telurice: „Mă întreb de ce oamenii/ nu se adună şi în faţa bătrânului.// Aşa cum stă în fotoliu, ar putea oferi o lecţie nepreţuită.” (Statui)

Cititorii sunt totuşi cuceriţi de tinereţea nevralgică a lui Mozart şi uită, pentru o clipă, măreţia prudenţei netulburate a lui Goethe.

„Cât de departe am mers” este o carte matură, o regăsire a poetului în spaţiul textual dar şi în cel al vieţii trăite şi mărturisite.

Ramuri, Nr. 12 (1110), decembrie 2008, pag. 5

Constantin Abaluţă despre volumul "Cât de departe am mers" de Vasile Baghiu

Fericirea confuză a celui care a ajuns departe
de Constantin Abăluţă
în "Ziarul de duminică" (supliment al "Ziarului Financiar"), nr. 50 (432), 19 decembrie 2008

Marii poeţi merg direct la esenţă. Esenţa este de obicei atinsă prin simplitate şi prin tonul degajat. Simplitatea sperie uneori. Toate aceste aserţiuni se potrivesc lui Baghiu, şi acestei cărţi* în special.

Întrucât poetul face aici un pariu cu sine însuşi: vrea să încerce limitele a ceea ce numim poezie. De fapt, el nu vrea nimic. Aceste teste i se impun, sunt intrinseci evoluţiei sale si evoluţiei poeziei pe meridianele lumii. Şi, în cazul acesta, cuvantul limite e consubstanţial cu acela de orizonturi, asa cum cele doua feţe ale unei medalii. Pivotul volumului e constituit de reflecţiile asupra dihotomiei artă-viaţă, poemele mai mari tinzând spre eseu, iar cele mai mici spre un lirism paradoxal.

Există însă aproape în fiecare bucată un punct de întoarcere neaşteptată, când fraza eseistică face o buclă şi prefigurează un nucleu liric. Poemul ca reflecţie asupra lui însuşi ne aminteşte de Wallace Stevens (din Omul cu ghitara albastră, dar si din alte poeme), doar că la himeristul român tonul este mai cald, mai calin. De altfel, prin unitatea de ton, volumul pare a constitui mai degrabă un singur poem şi “fericirea confuza” este acea stare care-l legitimează, apropiindu-l de euforia potolită a poemelor franceze ale lui Ilarie Voronca: "Sufletul din mine va inflori/ când mă voi intoarce/ cu aceeaşi cursă British Airways,/ într-o zi care va fi pentru mine/ una din primaverile mele personale,/ în care pot inflori discret si adevărat,/ învaluit în fericirea confuză/ de care nu mă pot desparţi niciodată".

La rândul lui discursul e atât de alb, iar comparaţiile atât de elementare şi de aeriene totodată încât senzaţia limită/orizont se impune şi nelinişteşte: "Absenţa ta este o permanentă prezenţă,/ ca şi cum aş fi cu tine, dar singur într-un fel,/ ca în zilele în care ne certam. (...) Absenţa ta mă sprijină de la distanţă,/ aşa cum norii par sa stea/ pe ceva invizibil care-i ţine" (Verdele căprui din ochii tăi e acasă). Banalitatea şi chiar tautologia sunt valorizate la maximum, după exemplul Pessoa. Pe de altă parte, experienţa haiku-ului japonez este şi ea asimilată şi descrierea umilităţii faptelor zilnice induce un sentiment stenic, o melancolie reţinută. Forţa poemelor lui Baghiu stă în aceea că ne face întradevăr să simţim Gustul Înstrăinarii (în spaţiu şi în timp), tema recurentă în opera sa: "ştiu preţul pâinii, al laptelui,/ am stat mult timp în locuri străine.// De aici chem anii/ care vor sa vină - / slabe ecouri primesc.// La rândul lor, privirile din trecut/ pot răni mai mult decât/ micile ironii de fiecare zi." (Nesfârşitul azi).

In treimea finală a cărţii există un număr de capodopere, viziuni penetrante ale omului părăsit într-un cadru natural care nu-l recunoaşte şi în care nu se recunoaşte : "Am simţit cum timpul meu/ ramâne în urmă,/ undeva pe un trotuar,/ în primăvara/ anilor timpurii/ ai acestui al treilea mileniu,/ într-un spaţiu marginal,/ virtual,/ ca moartea." (Spaţiu virtual). Spaima rece a disipării în mulţime, a pierderii personalităţii este magistral recreată în scurtul poem În mulţime, care s-ar mai putea intitula şi Fotografie cu anonim: "Un bărbat japonez/ făcea poze mulţimii/ sur le Quai de Mont Blanc/ in Geneva.// M-a prins şi pe mine/ cum admiram/ imensa fântână arteziană.// M-am gândit atunci/ pentru o clipă/ că voi rămâne/ într-un album,/ într-o casă din Tokio/ sau din altă parte,/ şi nimeni nu va şti/ cine sunt".

"Mă bucur de viaţă cu multă amărăciune" e perspectiva ilimitată a acestui autor de zile mari. Mioapă în bună măsură, critica literară nu-i poate, vai, surprinde elanul vizionar.

*) Vasile Baghiu, Cât de departe am mers, Editura Limes, 2008, 74 pag.
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/fericirea-confuza-a-celui-care-a-ajuns-departe-3667179/

Zile dinaintea Crăciunului... Pregătiri, vizite, o emoţie care vine de undeva de departe, din copilărie, un pic de magie care se adaugă, imaterial, vieţii de zi cu zi, o aşteptare nedefinită... Copiii care repetă colinde... Naşterea Mântuitorului, un dar nepreţuit pe care îl primim an de an... Crăciun fericit tuturor!

O zi în care s-a mai adăugat un an, 43 la număr deja... Timpul trebuie întârziat, trebuie îmblânzit... Timpul trebuie pus sub control, înscris pe liste de aşteptare... Ca să nu poată să-şi facă de cap... Personal, am încercat toate metodele, însă doar una singură pare să aibă efect: scrisul. Şi nici măcar scrisul nu are eficienţă sută la sută... La mulţi ani!