Constanța Buzea îmi publicase deja, în acei ani post-revoluționari, foarte multe poeme în "România literară", după ce, înainte de 1989, făcuse acest lucru și în paginile revistei "Amfiteatru".
Aveam parte de susținerea unei mari poete despre care se știa că nu făcea rabat de la propriile exigențe în trierea aspiranților la spațiul literaturii.
Iată că venise momentul ieșirii publice a fantasmei mai vechi a "himerismului poetic", a opțiunii pentru o "identitate alternativă preferată" (cum aveam să aflu mai târziu că terapeuții narativiști White și Epston numeau acea dorință rimbauldiană de a fi "altcineva", de a reseta propria viață), clipa iluminată a ieșirii din condiția de "trăitor al Estului".
Aceeași "România literară" (nr. 8 din 1998) cuprindea pe două pagini, odată cu poemul însoțitor "Pe linia moartă", primul manifest al himerismului.
Eram bucuros și onorat, mai ales că simțeam că sprijinul venea atunci și dinspre o întreagă echipă a cunoscutei reviste.
În același timp, trăiam toate aceste întâmplări faste cu un fel de bizară indiferență pe care chiar viața mi-o impunea, anume parcă pentru a-i putea face față, pentru a fi în stare, poate, să asimilez contrastele la limită din care nu de puține ori mă alegeam doar cu eșecuri și umilințe, cu absolută, infinită și izbăvitoare ratare.
Lucram pe atunci ca asistent medical într-un laborator de toxicologie, abia coborât în Piatra-Neamț de la sanatoriul din munți unde îngrijisem bolnavi de tuberculoză, un loc în care îmi forjasem sensibilitatea ultragiată, tânăr tată de familie, cu doi copii, iar "poezia scrisă" se amesteca atât de des în viața mea cu "poezia trăită" încât aveam sentimentul unei "realități paralele", care era și nu era a mea, care mă ținea într-o tensiune emoțional-existențială căreia încă nu reușeam să-i deslușesc orizontul, adică prezentul acesta care îngăduie, cu asupra de măsură, privirea în urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu