Retro, dar adevărat

Sunt conștient că ar putea suna retro ceea ce spun acum, dar măcar știu că este adevărat. Când scriu sunt însuflețit de încredere și speranță. Încredere că oamenii vor găsi o cale de a nu-și face, totuși, viața mai dificilă decât este. Speranță că viitorul va fi de partea noastră. Nu aș putea scrie un rând fără acest tip de entuziasm romantic. Mai este motivația interioară, care ține probabil de firea proprie, pe care nu reușesc s-o deslușesc oricât aș întoarce lucrurile pe toate părțile. Chiar în dimineața aceasta, în timp ce butonam - cam posomorât, recunosc - la computer în încercarea de a trece iar, mai mult și mai mult, peste limitele personale, de a duce povestea din romanul în lucru mai departe și de a-i configura un traseu mai limpede, ca în fiecare zi, felul optimist și lipsit de ezitări în care la ferestre răsărea soarele și făcea inutilă, încetul cu încetul, lumina becului din bucătărie mi-a adus un fel de bucurie fără motiv, un reper în plus, o confirmare pentru normalitatea tensiunii emoționale constante în care trăiesc și care mă împiedică să abandonez, mă împinge cu indiferență înainte.