Scrisul îmi oferă un fel de speranță fără obiect

Ziua de luni îmi stârnește cheful de a relansa scrisul la roman. De dimineață, foarte devreme, ca aproape în fiecare zi, dau la o parte orice gând de renunțare, mă înarmez cu atâta optimism inconștient cât pot să adun, îmi pun pe față zâmbetul autoironic și bat la taste măcar o oră sau două. O oră înainte de a intra în zgomotul lumii și al vieții, înainte de a pleca la serviciu, înainte de a începe risipirea. Nu prea mulțumit, tentat mereu să revizuiesc, pus pe reluarea lecturii paginilor din urmă ca să pot avea controlul asupra întregului, înaintez cu toată încrederea, ca și cum nu aș vedea în ce lume trăiesc. Este o lume care descurajează până și ideea unei plimbări, dar eu nu mă dau bătut, pentru că sunt încântat să încerc punerea în mișcare a propriei lumi. Nu scriu crispat.  Dacă scrisul mi-ar aduce suferință, aș renunța, i-aș pune capăt. Din fericire, scrisul îmi oferă un fel de speranță fără obiect, mă menține miraculos pe linia de plutire și mă redă vieții întreg, pregătit pentru a face față trăirii.