Citesc în Wellek & Warren ceva care îmi aduce în memorie una din lecturile mele la Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin de la Bucureşti, de prin 1988. În "Teoria literaturii", care mă acompaniază plăcut în aceste zile dinaintea Crăciunului, este scris negru pe alb: "Nici o mărturie de ordin biografic nu poate schimba sau influenţa evaluarea critică. Criteriul, atât de des invocat, al sincerităţii este cu totul fals ori de câte ori literatura este judecată în funcţie de fidelitatea ei faţă de adevărul biografic, de gradul în care reflectă experienţa sau sentimentele autorului, aşa cum sunt atestate de probele externe. Nu există nici o legătură între sinceritate şi valoare artistică. Volumele de poezie de dragoste fierbinte comise de adolescenţi şi versurile religioase atât de anoste (în ciuda fervorii lor) care umplu rafturile bibliotecilor dovedesc cu prisosinţă acest lucru." E limpede, aşadar. Nu atât de limpede era acest aspect şi pentru unul din comentatorii de la acel cenaclu, un cenaclu celebru printre literaţi pe vremea aceea. După ce citisem câteva din poemele mele în care începusem să călătoresc prin toată lumea, poeme care aveau să devină, împreună cu altele din volumele ulterioare, expresia lirică a himerismului meu de mai târziu, comentatorul a spus că poemele nu au valoare pentru că - zicea el - eu nu fusesem la Veneţia, aşa cum scriam în poeme. I-am spus că într-o sută de ani amănuntul acesta nu va mai conta chiar deloc. El nu conta nici atunci, dar momentul îmi oferise dovada că lucruri simple precum cel descris de Wellek şi Warren nu sunt simple pentru toţi oamenii, fie ei şi literaţi, aşa cum era şi comentatorul meu indignat că scriam despre călătorii în Vest când nici până la Ruse nu se putea ajunge. Amintirea îmi prilejuieşte un zâmbet peste ani. Între timp am ajuns şi la Veneţia.