Chiar dacă nu consider scrisul drept cel mai important lucru din viaţa mea, devin întotdeauna îngrijorat în acele zile în care inspiraţia mă părăseşte. Deşi sunt în stare să mă bucur de viaţă aşa cum este ea, în toată simplitatea ei omenească, nu-mi plac deloc momentele în care sunt departe de poezie. Ar putea să nu sune prea clar, dar poate că “fenomenul” acesta se întâmplă pentru că timpul nu este totdeauna de partea noastră şi pentru că, într-un fel, dacă suntem scriitori, oamenii aşteaptă să facem ceva, să scriem. Există, se pare, un fel de presiune asupra noastră, a celor care scriem, poate tocmai pentru că obişnuim să considerăm timpul ca pe un duşman pe care am fi datori să-l înfruntăm. Bănuiesc mai curând că nu există de fapt nici un duşman în afară de noi înşine şi că problema aceasta a confruntării cu propriile fantasme este singura pe care o avem, pe care o am, mai bine spus. Iar idea de scris în termeni de cantitate ar putea să schimbe radical relaţia noastră (a mea) cu scrisul. Adevărul este că nimeni nu aşteaptă de la noi să scriem neapărat şi că lumea rămâne neschimbată, indiferent dacă scriem sau nu. O ştiu foarte bine. Cu toate acestea, mă întreb de ce nu pot scăpa de această nelinişte în zilele în care poezia este departe de mine.