Poate că voi scrie vreodată, aşa cum mi-ar plăcea, despre momentele şi situaţiile penibile în care poţi ajunge doar pentru că eşti poet. Îi înţeleg în acest sens foarte bine pe toţi cei care preferă discreţia, izolarea, chiar dacă sunt conştient că nu aş putea fi ca ei decât pentru scurte perioade de timp.

Povestea poeziei ca stil de viață, așa cum o văd adesea, este un subiect de roman.

Poezia vine din trăirea poetică a vieții. Cum trăirea poetică nu este în principal un stil de viață natural, moștenit, ci și unul pe care omul îl adoptă conștient, îl întreține și îl îmbogățește mereu cu noi elemente, efortul de menținere în raza de acțiune a poeziei poate fi cheia dezvoltării în ordinea poeziei ca fapt literar. Scrii poezie, iar acest lucru te face să trăiești poetic. Trăiești poetic, iar această trăire te inspiră în scrierea poeziei. Idea care ar merita o atenție specială aici ar fi aceea a efortului, a mobilizării interioare cu scopul de a te proteja pe tine însuți cât mai mult de trăirea vieții la întâmplare. A trăi poetic și a scrie poezie sunt două posibilități prin care omul își poate câștiga sensul după care tânjește, mai mult sau mai puțin conștient, în viață.

Încerci să scrii, să mergi înainte, să descoperi nuanţele lumii, secretele pe care le ştie toată lumea, dar ceva te opreşte din drum, un gând încă nelămurit, o ezitare, o frică uşoară ca un fulg, ceva ce încă nu ai trăit, un fel de sentiment al unui tip special de libertate pe care încă omul nu l-a cunoscut pe pământ, o stare de imponderabilitate experimentată doar de cosmonauţi, o stare, o emoţie despre care încă nu îndrăzneşti să crezi că ar putea fi nucleul unui vers, un punct de la care totul poate începe din nou. Încerci să trăieşti conform sensibilităţii pe care nu numai poezia o întreţine, ci şi dragostea faţă de cei dragi, dar reuşeşti doar să supravieţuieşti mediocru, reuşeşti doar să îţi oferi nişte părelnice argumente pentru idea că eşti parte a timpului tău.

O nouă carte... "Magia elementară". "Poeme alese" din cărţile de până acum. Poate fi şi acesta un motiv de bucurie, chiar şi în epoca noastră. Este cu adevărat. În fond, nu acest lucru, publicarea cărţilor, mi-l doresc?

Azi m-am gândit așa, în trecere, că Radio Österich 1 mi-a făcut o prezentare și a difuzat lectura uneia din povestirile mele, dar încă nici un radio sau televiziune cu acoperire națională din România nu a făcut acest lucru în ultimii ani... Doar demult Radio România Cultural avea bunul obiceiul să mă sune sau chiar să mă cheme pentru înregistrări... Acum, nimic, nimic. Tăcere.

Mâine, 27 ianuarie 2011, la orele 12,40 (ora României), se va vorbi despre mine şi scrisul meu la Radio Österreich 1 din Viena. Se va şi citi - aşa cum mi s-a spus - povestirea mea "Der Diskretionsabstand/ Distanţa de discreţie" (traducere de Aranca Munteanu), aici  Există şi un anunţ în programul acestui radio important. Iată-l mai jos:

Mi-au fost publicate câteva poeme în versiunea germană a prietenilor mei Anne Cerbe şi Achim Jaeger, într-o revistă - online şi tipărită - din Hamburg, condusă de poeta Julietta Fix. Aici pot fi văzute textele şi poza. Şi se poate vedea şi revista, cu o mulţime de autori interesanţi, cu un design foarte bun.

Planuri reînnoite

Un an nou ca un dar

primit prin poştă de la cineva necunoscut,

un alt punct din care viaţa ta

ar putea porni mai cu hotărâre înainte.

O vizită a unor străini

într-o ţară străină

unde se scrisese într-un ziar despre tine,

ca o consolare de o clipă

pentru tot ce a fost rău.

Un vis obişnuit de care mulţi s-ar speria,

deja insinuat în fiecare gest,

în timp ce vezi cum roata

se învârteşte din nou

şi ai dreptul

să-ţi refaci planurile pentru o altă încercare.

Este o roată adevărată scârţâind în ger

pe câmpul pustiu al Prater-ului din inima goală,

demult,

când abia descopereai uimit

că se poate suspina neştiut de nimeni,

absolut fără nici o problemă.

La mulţi ani!

E iarnă deplină acum, iar gândurile sunt mai blânde parcă, mai paşnice, poate şi pentru că simţim apropierea Crăciunului, a Sfintelor Sărbători. Poezia rămâne în urmă un pic, stă  în aşteptare, din cauza unor nuanţe stereotipe în felul nostru de a ne raporta la trecerea dintre ani, din cauza unor clişee care, deşi strică poezia, sunt atât de binevenite în viaţă: urări, vizite, discuţii, daruri, o agitaţie benefică, bilanţuri, planuri, vise, speranţe reînnoite... Toate se pot converti în poezie, dar numai dacă este evitat filonul de clişeizare a unei gesticulaţii anume a vieţii, pe care o purtăm în noi, de la părinţi înspre copii, de la o generaţie la alta, de la o cultură la alta.

45 de ani? Nu mai este foarte devreme, dar parcă nici prea târziu. Mergem înainte.

Poezia este silită adesea să fie discretă, în contexte în care oameni pragmatici se cred superiori poeților și nu se sfiesc să o și declare, ca niște neghiobi ce sunt. Atunci, în momentele ei de recluziune, în clipele în care se retrage încet-încet de unde simte - întocmai ca o persoană - că nu îi este locul, poezia capătă o mai mare strălucire, o mai mare valoare. Un poet/o poetă nu ar trebui să-și refuze astfel de experiențe ale discreției programate, dacă pot spune așa, pentru că astfel ar rata șansa unui progres, cât de neînsemnat, în înțelegerea nu numai a poeziei, dar mai ales a relației lui/ei cu poezia.

Poezia are nevoie de concentrarea poetului asupra unei stări, a unui sentiment, a unei idei chiar, în aşa fel încât starea, sentimentul, idea să prindă contur, claritate şi să poată deveni vers de cuvinte. Lumea exterioară însă, aşa cum este ea în zilele noastre, agitată, îl deturnează pe orice poet onest care ar vrea să nu rateze stările lirice, care şi-ar dori să fie şi consecvent în căutările lui poetice, interioare, în lupta cu tentaţia locului comun şi a altor fantasme pe care trebuie să o dea în fiecare zi. Această "deturnare", totuşi, nu este întotdeauna de rău augur. Uneori este chiar elementul care declanşează disponibilitatea pentru poezie.

Sunt atâtea lucruri despre care ar merita să scriu aici, dar nu scriu, pentru că nu sunt clarificat încă asupra rostului acestui blog. Și chiar dacă aș fi, tot nu sunt sigur că aș scrie. Vom vedea ce va mai fi. Voi reveni.

O povestire a mea, "Distanţa de discreţie", a apărut într-o antologie austriacă, "Grenzverkehr II", la "Drava Verlag", sub auspiciile "Kulturkontakt Austria", al cărei bursier am fost în 2006. Povestirea nu a mai fost publicată nicăieri, iar aici are o versiune românească, originală, şi una germană, realizată de Aranca Munteanu. Marian Drăghici şi Eginald Schlattner sunt incluşi, de asemenea, ca reprezentanţi ai României, alături de alţi 21 de autori din 12 ţări. Prezentarea, în germană, poate fi găsită aici .

A apărut şi numărul 3 din Antiteze. Poate fi răsfoit electronic doar după un click, fie aici, fie imediat în dreapta. Sunt mulţumit şi nu sunt mulţumit. Sunt mulţumit pentru că am publicat autori importanţi, precum Stoiciu şi Goma, dar şi alţi scriitori pe care îi preţuiesc şi sunt mulţumit că exemplarul de hârtie arată bine. Sunt nemulţumit însă că din Jurnalul lui Goma nu a putut încăpea atât cât aş fi vrut. Şi mai sunt nemulţumit că munca asta a mea continuă să fie voluntară. Nu ştiu cât voi mai merge aşa... Ca să nu mai spun despre atmosfera proastă din lumea literară din oraşul meu, Piatra Neamţ. Voi scrie poate - cât mai curând, sper - despre această lume...

Vizita Hertei Müller și intervențiile ei publice strălucitoare, clarificările pe care le-a făcut în legătură cu "rezistența prin cultură" (despre care falsa elită intelectuală a noastră spune că ar fi însemnat o rezistență reală la comunism), modestia ei, simplitatea gândirii, toate m-au încântat și mi-au reaprins speranțele. Vocea ei, care poate azi să răsune mai clar decât a noastră, a spus ceea ce și Paul Goma spune de ani și ani. Pe el însă l-au etichetat în tot felul, l-au ignorat, l-au pus la index. Au putut să facă asta cu el. Asta fac și acum. Cu Herta Müller nu vor reuși. Gabriel Liiceanu a trebuit să accepte public replica fără dubii a laureatei Nobel, care i-a spus că preocuparea pentru cultură, izolarea în cultură a însemnat de fapt preocuparea pentru confortul individual și absolut nimic relevant sau folositor pentru ceilalți, pentru popor. Poate că nu sunt realist, dar nu știu de ce eu îl văd și pe Paul Goma pe acea scenă de la Ateneu. Îl văd în viitorul apropiat acolo. Adică, de fapt, mi-ar plăcea mie să-l văd acolo, urmărit de o țară întreagă, vorbind despre adevărurile noastre de fiecare zi, despre impostura care a cuprins România. Este, de fapt, dorința mea proprie și personală. Adică ar fi frumos așa, vreau să zic... Sâmbătă, 2 octombrie, Paul Goma a împlinit 75 de ani, iar noi românii încă nu suntem în stare să ne recunoaștem eroii supraviețuitori, să-i aducem acasă. Nu suntem în stare nici măcar să scriem despre Paul Goma sau să-i publicăm textele în reviste sau în ziare. Era cazul să-l sărbătorim. Din câte știu, doar Flori Bălănescu a reușit să adune texte de la vreo 25 de autori (între care sunt bucuros să fie și eu) și să alcătuiască o antologie care se dorește un omagiu: "Dosarul unei iubiri târzii". Rușii l-au primit acasă cu toate onorurile pe Soljenițin. Noi încă îl ținem afară pe Goma, spre rușinea noastră. Revenind la prezența Hertei Müller în România, eu cred că nu este importantă discuția cu privire la cât de mult aparține ea României, ci faptul că ea reușește, prin scrierile și prin intervențiile ei, să vorbească lumii întregi despre lumea noastră românească, despre suferințele și umilințele noastre ca popor, să aducă în atenția lumii situația noastră, așa cum o vede ea. Ea completează și susține, cred, cu puterea pe care primirea premiului Nobel i-o conferă, vocile adevărate ale altor români din țară și din afară, între care și aceea de excepție a lui Paul Goma, care nu reușesc să se audă cât ar trebui.

Atmosfera în ţară este foarte descurajantă. A dispărut cu totul orizontul. Cei care guvernează acum nu sunt de partea noastră, a poporului, care suportă umilinţe şi lipsuri într-o ţară plină de resurse. Parcă ar fi duşmanii noştri. Poate că sunt duşmanii noştri. Prin măsurile greşite pe care le iau, în pofida atâtor altor idei bune de la oameni care se pricep, de la partidele de opoziţie, de la societatea civilă atâta câtă este. Iar lucrul care deranjează cel mai mult este atitudinea lor cinică, sfidătoare, lipsită de orice urmă de înţelegere şi compasiune. Şi pentru ca tabloul cenuşiu să fie complet, iată, pe aceşti oameni i-au susţinut - şi încă îi mai susţin! - unii reprezentanţi ai elitei noastre intelectuale, precum Cărtărescu, Liiceanu, Patapievici... Altfel, nişte intelectuali care nu se sfiesc să vorbească oricând despre principiile morale...

Antiteze numărul 2 este deja trimisă la cei mai mulţi colaboratori. Lucram la numărul trei. Avem şi o anchetă literară pe tema "Europa văzută de scriitori români de azi". Scriitorii interesaţi să participe pot găsi întrebările pe blogul revistei antiteze .