Vasile Baghiu: Lumea văzut prin ochelari de citit poetic. Cronică la volumul "Poezie cu ochelari" (Poesie con gli occhiali, Edizione Ensemble, 2024) de Daniel D. Marin

Vasile Baghiu

Lumea văzut prin ochelari de citit poetic

Bucovina literară (4-5-6/ 2025)

Daniel D. Marin este unul dintre cei mai importanți poeți ai generației douămiiste. A fost nominalizat la Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Prima pentru volumul „Oră de vârf” (Ed. Geea, 2003) și a primit Premiul „Marin Mincu”. A publicat poezii în majoritatea revistelor literare importante din România și a realizat rubrici, anchete literare și interviuri pentru mai multe reviste cunoscute, printre care: „Luceafărul”, „Cuvântul”, „Viața Românească”, „Suplimentul de cultură” și „Poesis”.  Încă tânăr, mai ales ca atitudine, are alura cosmopolită a epocii noastre, un călător între lumea meleagurilor natale românești și aceea a spațiului meditaranean, sardinian, unde locuiește de ceva vreme.

În toamna anului 2024 am schimbat două vorbe cu el la FILIT, unde venise din Italia special pentru a-i auzi și a-i cunoaște pe poeții invitați la festival. Mi-a lăsat impresia unui om care se dedică pasiunii și vocației pentru poezie în asemenea măsură încât este în stare să facă o călătorie peste mări și țări doar pentru bucuria unei cafele colocviale.

Este tipul de poet care trăiește pentru poezie, lucru care se vede nu numai în aceste gesturi sau în felul de-a dreptul romantic de a se raporta la viață, ci și – dincolo de poeziile din volumele publicate, între care „Așa cum a fost” (Ed. Vinea, 2008) și “L-am luat deoparte și i-am spus” (Ed. Brumar, 2009), care pun lumea intrerioară într-o ecuație oniric-suprarealistă – în paginile de jurnal („Din România sunt doar eu”, Ed. Paralela 45, 2018). Aici, deși notează detalii ale vieții de zi cu zi, întâlniri, călătorii (una în America), cu o detașare de înțelept precoce, în subsidiar cititorul simte privirea exploratoare, care bate mai departe, care caută înțelesuri tot pe filiera poeziei și descoperă un fel de gol existențial.  

Vasile Baghiu: Poezia detașării resemnate. Cronică la volumul "Maki Haku" (Ed. Eikon, 2023) de Alexandru Ovidiu Vintilă

Vasile Baghiu

Poezia detașării resemnate

Mozaicul (nr. 6-7/2025)

Volumul de poeme Maki Haku (Editura Eikon, 2024) de Alexandru Ovidiu Vintilă are parte de o bogată însoțire critică. Ion Pop vorbește despre un „discurs liric impregnat subtextual de o ironie difuză, ce descurajează orice tentativă emfatică și spectaculos-combatantă”, Matei Vișniec observă cum „poetul decantează cu subtilitate imagini și senzații, amintiri și reflecții, dar mereu atent să nu abuzeze de cuvinte, să nu ne sufoce cu torente verbale”, Andrei Mocuța consemnează existența unui „limbaj al tăcerii, invocat simbolic, de natură să extindă orizontul poeziei, ca discurs revelator și metafizic”, iar Felix Nicolau este încântat de “superbele surprize ale poeticii antipoetizante”.

Poetul a primit, de altfel, în timp, nu puține recunoașteri din partea breslei literare, în special ale Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor și ale Societății Scriitorilor Bucovineni, premii pentru aproape fiecare din cele peste zece apariții de poezie și eseu. Este recunoașterea binemeritată pentru o creație care își capătă coerența și identitatea cu fiecare apariție, deopotrivă pe linie lirică și în plan teoretic. Redactor-șef al revistei „Bucovina literară”, Alexandru Ovidiu Vintilă este o prezență activă în spațiul literar, un colaborator frecvent al multor reviste, cu poeme, analize, cronici și opinii interesante.

Eul care se mișcă în spațiul acestui volum are o detașare de om care cunoaște lumea și viața, care nu simte impulsul unor explorări și explicații suplimentare, pentru că are conștiința lipsei de sens a oricărei intervenții. A contempla și a consemna (minimalist) lumea pare cam tot ceea ce se poate face, iar această atitudine resemnată dă și tonul general al cărții, senzația dominantă: „Mă așez în fața televizorului/ fără să-l deschid// povestesc despre grauri// instinctual încep să privesc pe pereți// e îndeletnicirea mea preferată” (Despre grauri); „cu disperare/ privești de după perdele/ arborii înalți/ care străjuiesc un bulevard pustiu// gesturile și intențiile trecătorilor de pe o stradă/ în seara aceea sau poate că/ o repede apă a morții ne va închide/ pe toți etanș într-o cutie transparentă” (În sensul că toată viața);  „acasă/ la el// reporterul-poet/ bea apă minerală și/ ceai de sunătoare// singur-cuc/ și discret” (Camera mea); „mă văd în oglindă/ cu noaptea în cap// în ultima vreme toți au închis ochii/ dar toți// și nimeni/ dar nimeni// întotdeauna/ viața nu va mai fi la fel” (Ca o păpușă de cristal zâmbind)