Vasile Baghiu
Proiecția himeristă și
riscul trecerii în peisajul maladiv
Nedublată de ieșiri reale în
peisajul geografic și temporal pe care l-a conturat bovaric, trăirea prea
îndelungată în imaginar (himeric) poate deveni, pentru omul himeric,
obositoare și fără miză.
Mai mult, uneori, întreaga poveste poate trece spre patologic. Retragerea
în imaginar poate deveni tot mai frecventă și mai adâncă, relațiile sociale se
diminuează, iar concentrarea în exces pe propria persoană taie punțile de
legătură cu lumea. Iar toate acestea pot căpăta culoarea indefinită a
maladivului. (1)
Degeaba construiește în minte lumi fascinante, în acord cu dorințele lui
cele mai intense, dacă nu reușește, fie și foarte rar, să aducă jos, la firul
ierbii, în viața de zi cu zi, concret, măcar câteva dintre trăirile de care are
parte pe seama himerizării.
Partea bună este că omul himeric intuiește acest risc și face efortul de a reveni cu picioarele pe pământ de fiecare dată când fantezia creatoare îl duce prea departe prin peisaje nefamiliare. Contactul cu lumea este mereu în atenția sa, iar acest lucru îl ține în zona literar-ficțională, artistică.
În acest fel viețuirea poetică devine nu numai posibilă într-un timp tehnicizat, robotizat și mercantilizat, ci un fapt concret, o oază de trăire care se înalță deasupra frământărilor mundane, pline de frustrare și durere.
În volumul Gustul
înstrăinării, pe care l-am publicat târziu, în 1994, există, în
poemul Străinul, un capăt de vers care face trimitere la un oraș
suedez din partea de sud a țării: “recele și cochetul Lund”. De unde a
apărut, din atâtea locuri de pe Pământ, acest mic orășel în poemele mele de
început nu aș putea să spun.
Indiferent însă de acest amănunt,
fapt este că recent, în 2023, am trăit momentul în care m-am sprijinit de
zidurile Lundului și am făcut câteva poze acolo. Retrăirea unei realități
imaginate, fie și după mulți ani, este firul de legătură cu viața, aura de
protecție față de metaversul maladiv, rescrierea în registrul „live” a poeziei
scrise, transferul de elemente literar-ficționale în peisajul
realist-ontologic, ștergerea graniței dintre livresc și trăit, himerizarea
vieții și literaturizarea trăirii.
De fapt, problema aceasta a
rupturii, prin himerizare, de realitatea tangibilă este rezolvată
mult mai confortabil de terapia narativă a lui Michael White, care statuează
poveștile de viață drept căutări ale unei “identități preferate”. (2)
Astfel, povești pe care în mod
obișnuit le ignorăm pentru că ni se par nereprezentative devin în procesul
terapeutic narativ puncte de referință pentru ideea „re-construirii
identității”. (3)
Vedem dintr-odată că unele părți
din viața noastră pot fi privite printr-o grilă convenabilă, lipsită de stigmă
și rușine. Eliberată de sentimentul
pierderii și eșecului. Eliberată de condiționări și sloganuri sociale.
Un slogan general acceptat precum „Este bine să-ți vezi de treabă și să nu
visezi la călătorii imposibile și cai verzi pe pereți” din perioada
comunismului a devenit, pentru mine, cel de la 20 de ani, izolat de două ori (o
dată la sanatoriu, prin proprie voință, și încă o dată în România, prin
restricții de călătorie în străinătate și izolare culturală), un precept numai
bun de încălcat, nu neapărat la propriu (nu am substanță eroică), ci prin himerizarea
poetică și transpunerea în pielea unui personaj călător.
Această adoptare a unei noi identități printr-un „alter ego” (Himerus
Alter) reușește, în asociere cu alte „instrumente”, să schimbe povestea vieții
și în cele din urmă viața reală, să fie, altfel spus, eficientă la nivelul
trăirii autorului (dincolo, așadar, de scris), să inducă o picătură de ideal
literaturizat în trăirea concretă, să schimbe relația autor-personaj în sensul
că, spre deosebire de situația generală în care personajul împrumută ceva din
viața autorului, autorul poate imita stilul de viață al personajului.
Într-o scrisoare către Eugenio Montale citată într-un studiu despre
„literaturizarea” vieții (4), Italo Svevo vorbește chiar despre același
mecanism prin care autorul se modelează după personaj, în care Svevo-scriitorul
încearcă să-l imite pe Zeno-personajul și nu invers.
Fascinantă mi s-a părut mereu, în practica trăit-scrisului himerist,
această schimbare de roluri pe care – am observat în timp – chiar mecanismele
din spatele conceptului o fac posibilă și care presupune, în termenii
psiho-narativistului White, o căutare a potrivirii –
potrivire cu intențiile și scopurile (a trăi sentimentul
libertății și a intra în legătură cu lumea, fie și numai prin poezie), cu valorile
și credințele (deschidere spre lume, încredere în oameni și în rostul
comunicării, perseverență, ideea că „fantasmele” himerice pot fi împlinite),
cu speranțele și visurile (comunicare, comuniune,
recunoaștere, acceptare), cu principiile de viață (poveștile
trăite nu te definesc ca persoană, fiecare om merită să se asocieze cu
poveștile cele mai confortabile ale vieții sale) și, în final sau simultan, cu
dorința de a acționa și a le face pe toate posibile (a călători la propriu, a
intra în comunicare cu oameni din alte culturi, a nu accepta limitele
orizontului local).
Eugenio Montale, poetul care mi s-a părut, la prima lectură, în 1988, atât
de discret și totuși atât de răsunător în același timp prin capacitatea
uluitoare de a observa aspecte ale vieții dintre cele mai banale și de a le
ridica, cu detașarea celui care știe cum merg lucrurile, la altitudinea în care
realitatea devine frumusețe prin filtrul literar-poetic, este – alături de
Fernando Pessoa, Antonio Machado, W.H. Auden și încă alți câțiva la care voi
reveni, poate, în aceste explorări ale trăirii poetice –
însăși lipsa de ostentație pe care o intuiam și o așteptam de la poezie în
general sau, în fine, de pe urma incursiunilor prin pluriversului poeziei.
Între celelalte „instrumente” himeriste, încă trei cel puțin aduc un plus
de eficiență în atingerea scopului adoptării unei identități
confortabile și a cunoașterii a ceea ce este dincolo de „eul
biografic”.
Astfel, alături de transfigurare, inițierea de călătorii imaginare (atât în
spațiu, cât și în timp) pentru a înțelege lumea, lămurirea, prin filtrul
bolii, a unor situații de viață și a felului în care sunt oamenii și umanizarea
ariei științei pentru a extinde „domeniul bătăliei” (Michelle Huellebecq) sunt
căile himerice ale viețuirii poetice în epoca noastră de început de secol XXI.
Poezia himeristă lucrează cu toate aceste patru elemente în încercarea de a
da o nouă identitate autorului, scopul final fiind un fel de reconfigurare a
traseului și a întregului peisaj narativ, întocmai ca la GPS-ul de pe
telefoanele mobile. Ceea ce are potențialul, dorit, de a produce efecte la
nivelul trăirii și de a reconecta – preventiv și vindecător – scrisul la viață.
------------------------------
1) Glausiusz, Josie: Living
in a Dream World: The Role of Daydreaming in Problem-Solving and Creativity,
în Scientific American, 2011
2) Sax, Peggy: Developing
Preferred Stories of Identity as Reflective Practitioners, în Journal of
Systemic Therapies, Volume 25, Issue 4, Dec 2006, Guilford Publications Inc.
3) Baghiu, Vasile: Re-construction
of individual liberty & identity through „chimerical” poetry. A Romanian
case story (Reconstruirea libertății individuale și a identității prin
poezia „himeristă”. Un caz românesc); intervenție la „European Conference
Narrative Therapy and Community Work” (3rd edition), Psiterra, UAIC, Iasi, 2014
4) Machala ,Susan Perschetz: The
Late Svevo and the „Literaturization” of Life, Italica, Vol. 55, No.
4, Montale-Svevo (Winter, 1978), University of Illinois Press
INDICAȚII DE CITARE: Vasile
Baghiu „Proiecția himeristă și riscul trecerii în peisajul
maladiv” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr.
8-9/2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu