Vianu Mureșan despre romanul Alergările unui scriitor de Vasile Baghiu

Vasile Baghiu și alergările lui himeriste

(prefață)

Un scriitor japonez renumit, Haruki Murakami, și-a prezentat viața, inclusiv cea de autor, din perpectiva alergatului și în legătură cu această activitate. Între scris și alergare există în cazul lui o legătură foarte strânsă, nu doar pentru că sportul aduce o stare de bine, sănătate și energie, inclusiv mentală, dar și pentru că anumite date necesare în cazul unei activități se regăsesc și în cazul celeilalte – un anumit ritm al mișcării, care devine și ritm al gândirii, imaginației, o anumită disciplinare a gesturilor, care este utilă și în rutina literară, un stoicism al tenacității fără profit imediat (căci nu alergi undeva anume, nici nu scrii pentru a obține ceva anume), în cele din urmă o anumită poetică a singurătății. Scriitorul ca și alergătorul evoluează pe intervale foarte întinse ale vieții lui în propria singurătate, mai ales dacă e vorba de un romancier. Or Murakami este romancier și încă unul teribil de prolific. Fără o disciplină de maratonist nu poți scrie atâta, iar fără o anumită naivitate de debutant nu poți crede că au valoare literară toate acele mii de fraze pe care le înșiri în pagină. În realitate nici nu au, și totuși le scrii. Aici este, poate, enigma vocației scriitoricești – să scoți carte după carte, să construiești himere din cuvinte, deși fără cărțile tale lumea ar arăta exact la fel, deși soarta cărților este, în cele mai multe cazuri, să treacă precum apa prin ciur prin mințile cititorilor și să se risipească în marele canion al indiferenței și uitării generale.

M-am referit puțin, în cele de mai sus, la Murakami pentru că Vasile Baghiu îl pomenește în mai multe rânduri în cartea de față și, poate mai important, pentru că și l-a luat de model. Dar ce avem aici, în cartea la care ne vom referi? Un heteronim, Himerus Alter, care-și spionează și invidiază autorul, pe Vasile Baghiu, care „se crede” inventatorul lui și al unui curent literar numit himerism. De fapt nu este nicio competiție între cei doi – deși mereu va fi vorba de alergare –, ci mai degrabă o tatonare amicală, cedare de roluri și funcții. Parcă autorul și heteronimul său ar fi fost provocați să intre într-un joc de un al treilea neștiut, vreun Pessoa care plutește demiurgic pe deasupra, să alerge unul după celălalt la nesfârșit pe un soi de pistă care se răsucește și se preface în bandă Möbius. Pe acea suprafață stranie, care este la urma urmei scriitura însăși, se produce acel fenomen pe care numai arta îl face posibil – heterononimul își manipulează autorul, creatura vrea să dispună de propriul creator. Dispare diferențierea ontologică clară dintre cele două instanțe, autorul nu mai are întâietate, nici drept de viață și de moarte asupra heteronimului său, iar acesta din urmă, printr-o răsucire isteață a aluatului literar din care a fost plămădit, revendică statut auctorial.

Despre Nichita Stănescu, în Vatra (nr. 7-8, 2023)

O excelentă anchetă literară de actualitate despre Nichita Stănescu a pus la cale Alex Goldiș în Vatra (nr. 7-8, 2023). Alături de multe contribuții valoroase, am fost și eu solicitat să răspund. Mulțumiri!

O posibilă actualizare dinspre performance, spoken poetry

✽ Reprezintă poezia lui Nichita Stănescu un filon activ al literaturii actuale sau a devenit ea un discurs istoricizat, cu rol important în dinamica formelor literare autohtone, dar fără potențial de a mai produce urmași?

Deși inegală valoric, poezia lui Nichita Stănescu rămâne o apariție unică în peisajul epocii. Strălucitoare prin inovație imagistic-vizionară, spectaculoasă prin acrobațiile de limbaj, originală prin sunetul ușor de recunoscut din numai câteva tonuri, ea a readus la viață însăși ideea de poezie scrisă în limba română.

A avut în deceniile șaizeci și șaptezeci ale secolului trecut efectele, influențele și impactul pe care orice poezie autentică îl poate avea peste tot în lume chiar la apariție. Se puteau număra, printre admiratorii poetului, destui epigoni și devenise chiar o modă să scrii încifrat, ermetic, metaforic, ușor teatral și patetic, cu sonorități surprinzătoare, în fine, „nichitastănescian”.

Creatorul „necuvintelor” a avut parte de vizibilitate și recunoaștere în timpul vieții, era „poetul”, iar regimul nu părea deranjat de popularitatea pe care o căpătase având în vedere că prezența sa publică nu depășea limitele literarului și ale poeticului.

După moartea sa, la începutul anilor optzeci, deopotrivă poezia și poetul au intrat într-un fel de uitare, astfel încât după 1989 nu prea se mai vorbea despre autorul celor „11 elegii”, altele erau temele, subiectele, modelele, discuțiile. Au fost chiar și contestări, nu lipsite complet de argumente critice. Poate cea mai cunoscută, a lui Gheorghe Grigurcu, a mers, totuși, prea mult pe filonul ideologic sau, în orice caz, prea apăsat pe reperul „est-etic”, așa că efectul final al demersului său a fost de amestecare a instrumentelor și criteriilor.

Dacă însă este adevărat că poezia aceasta nu mai este acum un filon activ strict literar, se poate spune în schimb că modelul de poet din spatele ei (desprins de timp, deconectat de la actualitate, neimplicat) încă pare să aibă trecere. Este modelul, nu foarte blamabil etic (la urma urmei, și poeții au dreptul, la fel ca toată lumea, să-și trăiască viața în acord cu propriile valori și repere), pe care l-am mai văzut, în forme individualizate, și la George Bacovia, și la Ion Barbu, și la Mircea Ivănescu, pe care îl vedem, la o privire chiar grăbită, și la mulți dintre poeții de azi.

Am sentimentul că poezia lui Nichita Stănescu este un loc istoricizat. Pare să-și fi consumat energiile în acea epocă de restricții pe toate planurile și, chiar dacă, paradoxal, apariția ei (împreună cu o bună parte din poezia întregii generații șaizeci) a însemnat mai mult, poate, în plan psiho-social (resuscitarea speranței într-o normalitate literar-culturală după proletcultism) și mai puțin în sfera strict literară, “poezia necuvintelor” reușește să fie o marcă a timpului ei. Un semn al efortului lăudabil de separare a artei de comandamentele politice.

Nu văd influențe majore pe linia nichitastănesciană la noile generații. Nu le-am văzut nici la optzeciști, nici la cei care au urmat. Nu regăsesc în poezia lor combinația dintre ludic și metaforic atât de puternică și plină de efect de la Nichita Stănescu. Optzeciștii au preluat poate și de la el jocul de cuvinte, adevărat, dar au preferat în loc de încifrarea metaforică și de imageria luxuriantă să pună în ecuație un epic mai prins în realitatea cotidiană.

Este posibil ca în viitor să apară o creștere a atenției față de universul poetic al necuvintelor, dar deocamdată nimeni nu mai pare dispus să facă din jocul de cuvinte nucleul-obiect, să-i spun așa, al poeticității. Firește, îi avem pe Șerban Foarță (number one în jocul poetic de cuvinte), pe Dan Sociu (atras de sonorități rimate care amintesc uneori de Nichita), pe Ion Mureșan (cu nuclee de poezie abstract-vizionare în context epic) și chiar și pe Nicolae Tzone (cu jocurile lui suprarealiste aduse la timpul prezent), dar cu vizibilitate mai mare acum sunt poeticul filtrat prin narativitate, biografismul intertextual și conectarea himeristă la lumea largă.

„Poezia se poate converti în stil de viaţă…”, interviu cu Vasile BAGHIU (Observator cultural, nr 1171/ 2023)

 

Vasile Baghiu: „Poezia se poate converti în stil de viaţă…”

Interviu realizat de Cristina Savin

Vasile, ai scris, pe baza imaginației, la începuturile tale literare, un întreg volum de poezie în care un personaj, Himerus Alter, călătorea liber, deşi ca român, sub regimul comunist, tu nu aveai mari posibilităţi de călătorie peste graniţe. Firște că poezia lucrează și cu lucruri inventate, dacă pot spune așa, însă ai avut cumva vreo clipă, chiar în procesul de scriere a poemelor, sentimentul unei false trăiri, teama că asta ar putea falsifica, prin metoda himeristă, chiar efectul de poezie? 

Mi-am pus mereu această problemă, însă odată depăşită prejudecata că poezia îşi ia substanţa doar din lucruri trăite de autor (răspîndită atunci în mediile literare româneşti, în care încercam să-mi fac auzită vocea), am constatat, cu fiecare vers pe care reuşeam să-l pun pe hîrtie, că trăirea himeristă (imaginară) este la fel de intensă ca trăirea live, că doar efectul poetic este esenţial în toată ecuaţia şi că nici o situaţie reală nu poate avea întîietate, dacă nu are şi o validitate poetică. A fost amuzant, la un moment dat, că unii au spus că valoarea acelor poeme pe care le-am citit la un cenaclu bucureștean era una discutabilă doar pe motiv că eu nu călătorisem în oraşele pomenite în poeme şi că toate referinţele erau, prin urmare, inutile, din punct de vedere literar. Am răspuns că, în o sută de ani, aceste aspecte nu vor mai conta deloc. Strict tehnic, atunci cînd fluxul poetic mă trimitea înspre Roma, ca să dau un exemplu, mă opream şi începeam o mică documentare, răsfoiam revista Geo, care se găsea la biblioteca publică din oraşul meu, Piatra-Neamț, unele jurnale de călătorie, albume de artă, pliante turistice, ilustrate. Este bine poate să amintesc că nu exista internetul atunci, nu se vorbea încă despre globalizare şi oricum noi, românii, nu puteam călători. Într-un fel, himerismul le-a anticipat. Cîteva zile mă impregnam de aerul locului, aşa de la distanţă, pe firul documentării, apoi reveneam şi încercam să dau versului care îngloba în acel caz Cetatea eternă, să zicem, un sunet de autenticitate, ca şi cum ar fi provenit din cea mai adevărată trăire, cu detalii legate de trotuare, vremea de afară, mirosuri, aspectul clădirilor. Aşa funcţiona procesul de creaţie, cum se numește, ca o permanentă balansare, între lucruri trăite şi lucruri imaginate, iar în final, cînd poemul era încheiat, graniţa dintre ele devenea aproape invizibilă, ceea ce amplifica şi mai mult imaginaţia sau, mai bine zis, starea de poezie, iar versurile se alimentau unele din altele.

În manifestele himerismului, relatezi o întîmplare în care primul chinez cu care ai stat de vorbă, undeva în Germania, era chiar din singurul oraş din China pe care l-ai menţionat în poemele tale. Ce ai gîndit despre această bizară coincidenţă?

A fost un şoc nu numai pentru mine, ci pentru toţi cei care au asistat la discuţia mea cu acel artist chinez pe care abia îl cunoscusem. Sigur, o astfel de întîmplare te poate face să devii conspiraţionist, adept al teoriei misterelor şi aşa mai departe, dar eu m-am limitat să concluzionez doar că este adevărat că uneori ficţiunea atrage realitatea. Nu altfel s-a întîmplat cu toate călătoriile mele reale din ultimii ani. Scriind ani şi ani poeme despre diferite locuri pe care nu le vizitasem, conform celei de-a doua trăsături a himerismului, călătoria & cosmopolitismul, am pus la cale, cumva în subconştient, călătoriile „pe bune”.