Îi mulțumesc și aici, cu nostalgie, pentru anii visători și idealiști de după revoluție, în care am fost pentru o vreme în aceeași poveste, cu prețuire, pentru poezia sa aluvionar-suprarealistă cu sunet aparte și pasiunea intensă pentru poezie și cu prietenie, pentru felul său de a trăi conectat la idealismele timpului nostru. 
_______
Nicolae Tzone
DICTATURA NOUĂZECIȘTILOR
"Moartea ca o invazie de cormorani...”
În cadrul Generației Nouăzeci Vasile Baghiu este, fără doar și poate, Diferența. El chiar mărturisește, la un moment dat, cu aplomb, acest lucru, autonumindu-se himerist și promulgând, cu o hotărâre ce ar onora pe oricare dintre poeții notabili de ieri și de azi, curentul literar al himerismului, care, în viziunea sa, ar putea deveni „o direcție poetică”, „o cale posibilă pentru ieșirea din oboseala tematică și formală în care se află poezia română”.
Astfel, înzestrat cu răbdarea, dar și cu geniul Poetului-Păianjen, el țese cu febrilitate matricea unui veritabil sistem liric, pe care nu numai că-l propune ca model, dar îl și întemeiază și legitimează printr-o poezie cu totul aparte, nu numai între confrații de gene¬rație – pe care nu se sfiește de câteva ori să-i veștejească în fraze de o duritate poate prea pronunțată – ci, în genere, în întregul perimetru al poeziei contemporane.
Prin Vasile Baghiu, nouăzecismul își aproprie nemijlocit lumea marginală a bolii și a suferinței, încetățenind în poemul autohton – ca altădată Blecher în proza dintre cele două războaie – castelul în ruină pururi recognoscibil: Sanatoriul. Acesta devine „decorul general” în care – utilizăm cu exactitate cuvintele autorului nostru – se întîmplă „plecarea”, „întoarcerea”, „despărțirea” și „regăsirea”, poemul himerist, „nediferențiat și obligatoriu”, fiind suma a patru elemente distincte: „transfigurarea”, „călătoria” (cosmopolitismul), „boala” și „știința”.
