Wilkins Micawber despre romanul Fericire sub limite

Wilkins Micawber

18 noiembrie 2015

pe blogul Ce am mai citit

Am de ceva vreme senzaţia, întărită şi de citirea romanului Fericire sub limite (Editura Charmides, 2014), că Vasile Baghiu ocupă o nişă ecologică puţin populată în literatura noastră de azi. Fără pretenţia vreunei clasificări serioase, ar fi vorba de grupul autorilor care nu se străduiesc cu tot dinadinsul să-şi epateze publicul, să şocheze prin duritatea materiei sau a limbajului sau să experimenteze deşucheat. Cu alte cuvinte, scriitorii cuminţi, gospodăroşi, fără a fi neapărat tradiționaliști sau sămănătorist-păşunişti, amatori de construcţie şi uneori puţin greoi în exprimare, fără a-i face totuşi concurenţă lui Slavici. Ca să mai retez fluxul generalităţilor, pot să spun că mi-a picat prost văzând cum începe cartea, cu un citat din Muntele vrăjit, după care textul propriu-zis se deschide cu propoziţia „La sanatoriu timpul nu se grăbeşte.”
Nu de alta, dar cred ca mai toată lumea e sătulă de romane al căror cadru de desfăşurare e un sanatoriu (musai de tuberculoşi, mal du siècle convenabil). Mă şi ducea gândul la Petre Sălcudeanu, dar am citit mai departe. S-a profilat de la primele pagini un protagonist, în persoana lui Grig(ore) Despa, tânăr asistent medical la un sanatoriu prin anii 1980, ins sensibil, cu înzestrare artistică şi aplecare spre literatură, devenit profesor şi apoi scriitor de mare succes, emigrat în Italia. Se profila un roman al lui Grig, iar autorul pornea să jaloneze etape din viaţa acestuia, cu idile relatate pudic, cu ratări şi mici reuşite, cu zbateri interioare, toate desigur pe fundalul morbid asigurat de stabilimentul medical. Nu foarte promiţător, să recunoaştem.
Din fericire, în capitolele care urmează Vasile Baghiu reuşeşte să pună mai multă carne pe oasele poveştii, ba chiar o complică, introducând frecvente deplasări în timp, un fel de navetă între anii 1980 şi anii post-decembrişti, cu iluziile şi dezamăgirile care le-au urmat. Lui Grig îi este contrapus un personaj aproape la fel de proeminent, Victor Savu (devenit pacient al sanatoriului), bun prieten şi comiliton în apărarea unor idealuri etico-estetice profesate de amândoi. Savu este depozitarul unui manuscris preţios încredinţat de Grig, un roman cu totul şi cu totul aşa-şi-pe-dincolo, care începe cu zguduitoarea propoziţie „Sunt în viaţă.” N-ar fi nici asta o găselniţă din cale-afară de originală, dar am putea înghiţi hapul şi am putea să înaintăm în carte fără mari probleme, atâta că romancierul face marea greşeală de a reproduce lungi pasaje din opera lui Grig. Ce mai, s-a cam strivit corola de minuni. Textul atribuit exilatului din Italia e cam plat şi banal, înţesat de pompozităţi filozofice de almanah. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă în loc să i se dea citate lectorul ar fi fost dus cu zăhărelul cu aluzii. La urma urmei, e ca şi cum Thomas Mann s-ar fi apucat să interpreteze compoziţiile lui Adrian Leverkühn în loc să se limiteze la a scrie despre ele.
Până la urmă însă romanul e salvat în parte de iscusinţa cu care Vasile Baghiu se mişcă printre planurile temporale ale unui tort Doboş cronologic. „Timpul merge înainte şi înapoi” ne spune, einsteinian, naratorul, iar romancierul mimează bine aceste deplasări. Spirit mai degrabă clasic, cu accentul pus pe morală mai degrabă decât pe ironie, scriitorul creează numeroase paralelisme şi simetrii la nivelul eroilor. E vorba probabil de o scriere cu (parţial) caracter autobiografic în care apare pomenit până şi un personaj numit... Vasile Baghiu. Amatorii de cărţi solide despre oameni serioşi şi luptători cu greutăţile vieţii (hélas!) vor gusta probabil multe din paginile Fericirii sub limite.

Am dreptul şi la puţină proză în viaţa mea

Romanul pe care îl am în lucru înaintează greu din cauza timpului limitat. Nu-i nimic. Merge şi aşa. Poate chiar mai bine, pentru că - se ştie - graba strică treaba. Dimineaţa devreme e spaţiul lui de timp. Am uneori senzaţia că personajele sunt chiar deranjate un pic de acest program al meu prea matinal, dar acesta e doar un gând de scriitor care nu trebuie luat în seamă. După acea pătrăţică de timp din bucătărie în care bocănitul la taste aduce lumina zilei încetul cu încetul în universul meu domestic, părăsesc totul şi plec la serviciu. Şi părăsirea e cam pentru toată ziua. Nu ştiu alţii cum sunt (şi e fix treaba lor, ca să spun aşa), dar situaţia mea actuală nu-mi permite să trăiesc din scris. Cum nu mă consolează să ştiu că din păcate nici scriitori mai cunoscuţi nu reuşesc asta, merg înainte cu slujbele, cu viaţa. Recunosc că mi-ar plăcea să fac numai acest lucru în viaţă, să scriu, dar acesta este un ideal de care mă simt cam departe şi despre care nu prea îmi place să vorbesc, pentru că, la urma urmei, toţi visăm să avem numai ocupaţii care ne plac. Sigur, privit dinafară, stilul acesta de viaţă poate părea chiar prozaic. Nu mă deranjează această posibilă impresie, pentru că - slavă Domnului! - am avut şi perioade mai aventuroase, cu sanatoriul, cu toate călătoriile. Am dreptul şi la puţină proză în viaţa mea. E doza mea de boemă şi sunt mândru de ea.

Adrian G. Romila despre romanul Fericire sub limite

Sanatorium

de Adrian G. ROMILA

07 Noiembrie 2014

Există o preocupare constantă a prozatorului Vasile Baghiu pentru câteva teme cu încărcătură thanatică. Ele au fost ilustrate în volumele Ospiciul și Planuri de viață: condiția scriitorului (cu problematica postcomunismului și a confruntării cu Occidentul visat înainte de 1989), singurătatea, boala, spațiul prolific al sanatoriului. Ultima constituie chiar un teritoriu literar slab fructificat, la noi, dacă excludem romanele lui Max Blecher, iar Baghiu o leagă, thomasmannian, de celelalte amintite, într-un ansamblu de intercorespondențe.

În Planuri de viață personajul era un scriitor a cărui existență se desfășura, simultan, în mai multe spații și timpuri, dar în special în intervalul unei rezidențe literare occidentale. În Fericire sub limite (Charmides, 2014) avem doi intelectuali care par chipurile aceluiași personaj, construit bifrontal: un profesor de biologie și un scriitor asistent medical, apoi profesor de română. Prieteni, ei traversează timpul de dinainte și de după 1989 în formele dramatice ale marginalizării sociale.

Primul, Victor Savu, e un dascăl provincial ratat, ca intelectual, cu o existență anostă, ce descoperă, la un moment dat, că e bolnav de tuberculoză și e internat la sanatoriul din preajma orașului său, între munți. Părăsit de nevastă (cuplată ulterior, ambiguu, cu prietenul său), uitat de copiii ajunși mari, devine alcoolic, depresiv, resemnat în fața unei eventuale morți. Își redescoperă prietenul citindu-i manuscrisul și însoțind o pereche de elvețieni veniți să viziteze sanatoriul și să vadă locurile în care a trăit cel ce i-a fost, cândva, alături. Plecat acum pentru totdeauna din țară, pentru a-și împlini visul de scriitor în afară, și-a lăsat memoria în administrarea fostului companion de efuziuni politice și culturale.

Celălalt e Grigore Despa, asistent medical, în tinerețe, la vechiul sanatoriu de tuberculoși, scriitor prin vocație, dar necunoscut, ca atare, în spațiul vieții sale cotidiene. Ratează trei căsnicii și pleacă în Italia, unde se îmbolnăvește, la rându-i, și e internat. Comunică cu prietenul rămas acasă prin internet și mai ales prin manuscrisul unui roman, lăsat în grija lui.

Lumea aceasta a noastră nu e numai atât cât se vede

Infiltrat insidios printre cursurile de la şcoală şi realizarea de emisiuni tv de sănătate şi alte proiecte civic-educaţionale pornite dintr-un imbold provincial-romantic-paşoptist-idealist cam în dezacord cu vremurile, printre programul de la serviciu şi obligaţii gospodăreşti, amiciţii & inamiciţii schimbătoare şi fel de fel de momente prea adesea risipitoare, scrisul la roman îmi dă gura de oxigen de care am nevoie ca să mă pot menţine pe linia de plutire a acestor timpuri. Nu ştiu cum se face, dar, cum-necum, ajung la scris, fie şi numai pentru o oră, pe parcursul unei zile, cel mai frecvent dimineaţa, iar acolo, aici de fapt, la taste, în faţa monitorului, a textului care aşteaptă să fie continuat, în bucătăria cu fereastra care dă înspre dealurile împădurite de dincolo de Bistriţa, emoţiile capătă contur şi claritate, viaţa îşi ia sensul ei cel mai adevărat şi rostul de bază, iar eu mă lipesc parcă mai mult de convingerea că tot ce trăim are un ecou şi în alte lumi, că lumea aceasta a noastră nu e numai atât cât se vede, că trebuie să existe o raţiune mai presus de gândurile noastre terestre şi că merită să împărtăşim, prin scris, dar şi prin simpla discuţie la o cafea, sentimente şi idei, frământări şi speranţe, în perspectiva timpului, în ocheanul întors, vorba unui mare scriitor, un ochean care dilată orizontul în urmă, îngustează totul înainte şi prin care suntem cercetaţi, de la celălalt capăt, cu interes special şi curiozitate entomologică.