Vasile Baghiu, Himerismul sau încercarea de a împăca poezia cu viaţa (în Vatra, nr. 2 / 2010; tema numărului: Manifeste poetice)

Tema numărului de faţă al Vetrei îmi oferă plăcuta ocazia de a scrie din nou despre himerism. (1) Am intuit întotdeauna că mai devreme sau mai târziu poezia, în stilul himerist pe care l-am inventat, îmi va influenţa viaţa.

Dovada este că de câţiva ani mă aflu într-o permanentă călătorie, iar Europa mi-a devenit parcă mai familiară, aşa cum apropiată îmi este ţara în care trăiesc. Este un miracol. Nu am bani, nu sunt bogat, dar scrisul îmi aduce pur şi simplu pe tavă şanse de a călători, burse, invitaţii pentru lectură, întâmplări de felul acesta. Iar când acestea lipsesc, încep să îmi pun în funcţiune propriul mecanism de a visa la alte călătorii, la alte drumuri, în plină criză economică, în contrast cu lumea îngrijorată de ziua de mâine, ceea ce nu exclude grija mea faţă de ziua de mâine, pentru că nu sunt singur, pentru că - slavă Domnului! – am familie, sunt conectat la viaţă. La nevoie, acest mecanism de a visa poate include şi apelul la tradiţionalul CAR românesc, observaţie care poate fi o coborâre şi mai în adânc în lumea reală în care trăiesc. Totul are la bază principiul - împărtăşit, din fericire, şi de familia mea - conform căruia viaţa sufletească şi spirituală are întâietate faţă de aspectele materiale.  

Aş putea spune că una din cele patru trăsături ale himerismului, călătoria, îmi reţine în ultimul timp mai mult atenţia în defavoarea celorlalte trei faţete, transfigurarea, ştiinţa şi boala. Se întâmplă un fenomen interesant, pe care îl urmăresc cu multă curiozitate chiar în timp ce îl trăiesc. În ultimii ani trăiesc ceea ce altădată scriam. Săptămâna trecută mă aflam la Trocadero, deasupra Turnului Effel, admirând uriaşa deschidere până înspre Şcoala Militară, înspre Champ de Mars, peste Sena, unde oamenii, cu miile, văzuţi de sus, păreau acele personaje anonime din tablourile lui Breugel cel Bătrân, pe care le-am studiat ore întregi, într-o zi de iarnă a anului 2006,  la Kunsthistorische Museum din Viena, iar acum, întors acasă, scriu acest articol pentru revista Vatra din oraşul românesc Târgu Mureş şi îmi notez pe o foaie frânturi din ceea ce încearcă să fie în mintea mea versuri. Şi tot săptămâna trecută făceam baie noaptea în Mediterana, la Nettuno, aproape de Roma, iar acum, întors acasă, în apartamentul meu de două camere de la marginea oraşului Piatra Neamţ, scriu despre himerism şi răspund unui e-mail al unui poet american care a scris sonete cu vampiri pe care ar vrea ca eu să i le traduc în română. Cu două săptămâni în urmă, în timp ce stăteam de vorbă cu prietenii mei germani Anne Cerbe şi Achim Jäger, într-o grădină plăcută din oraşul german Düren (în compania celor dragi ai mei, pe care reuşesc uneori în ultimul timp să-i iau cu mine în peregrinările mele poetice sau reale, sau pur şi simplu poetice şi reale împreună, adică himeriste), a venit în discuţia noastră titlul acestui text, pentru că am simţit că în timp ce duceam paharul de bere Kölsch (berea locului) la gură aş fi scris un vers despre acel pahar de bere în grădina tunsă nemţeşte. Nu era posibil să şi scriu. Ar fi fost o afectare prea evidentă. Ori scrii, ori trăieşti. Însă cum cu prietenii adevăraţi poţi vorbi despre orice, nu am ezitat să-i spun lui Achim că titlul articolului meu va fi „Himerismul sau încercarea de a împăca poezia cu viaţa”. Reacţia lui a fost să meargă în casă şi să-mi aducă o foaie şi un pix ca să scriu ceea ce tocmai îi spusesem, pentru că, zicea el, ar fi păcat să uit.

Am în faţă foaia pe care am notat şi mi se pare ciudat. În astfel de circumstanţe rişti să nu mai ştii unde este „punctul de plecare” (bineînţeles că mă refer, egotist, la titlul volumului meu de proză scurtă), rişti să nu mai vezi direcţia în care mergi, rostul şi sensul unui efort de identificare a propriului loc în agitaţia generală. La fel cum nu vedeam de unde vin şi încotro mă duc, ca să spun aşa, în ziua de 2 august, în mulţimea imensă din faţa celebrei Mona-Lisa a lui Da Vinci de la Louvru (chiar în ziua în care o rusoaică a aruncat cu o cană în tablou pentru că nu primise cetăţenia franceză), în care şansa de a prinde sufleteşte zâmbetul celebru era anulată din start de aspectul turistic şi comercial al întâmplării.

Ambiţia mea a fost mereu aceea de a împăca trăirea cu poezia. Poezia şi viaţa nu se ceartă între ele, dar nu s-au aflat totdeauna în bune relaţii. Una îşi ia substanţa din cealaltă, însă adesea, pentru a exista, poezia are nevoie să se despartă de viaţă aşa cum o trăim noi oamenii, iar viaţa, pentru a nu rămâne un lucru teoretic, e obligată să ignore poezia. În cazul meu, himerismul mă împinge să descopăr pe viu locurile despre care am scris fără să le fi văzut, ceea ce înseamnă că stilul himerist de a scrie poezie apropie autorul de realitate, în contrast cu alte moduri de a scrie, care îl fac pe autor ataractic.

Descoperirea pe viu a locurilor despre care am scris mă determină, de fapt, la o mai puternică autoanaliză, la o întoarcere înspre cel care sunt, la o ignorare a lui Himerus Alter, căruia îi las trăirile himeriste ca să pot eu să rămân cât de cât ancorat în viaţă.

Eu rămân ancorat în viaţă când mă întind pe iarbă cu ai mei, printre francezi, undeva pe Champs-Elysées, nu departe de Place de la Concorde, oferindu-ne un răgaz pentru a putea simţi pulsul oraşului plin de frumuseţe, dar simt adierea discretă a unei poezii ambigui, ermetice, fără voce, care vine de prin Nerval sau chiar din Proust (a cărui cameră am văzut-o la Muzeul Carnavalete, la doi paşi de camera contesei de Noilles), sau chiar din Miller, sau din Le Clézio.

Eu trăiesc pe viu atunci când simt, la Lucerna, aerul rece al lacului şi al Alpilor, aer pe care nu l-aş fi simţit niciodată uitându-mă prin albume, citind jurnale sau răsfoind pliante turistice, dar simt că sunt înconjurat şi de tensiunea specială pe care nu o poţi cunoaşte decât prin poezie. „Fără poezie, viaţa e pustiu”, cum zice într-o replică Ştefan Mihăilescu-Brăila, o valoare naţională pe care ziariştii noştri nu s-au grăbit deloc să-i ia interviuri cât era în viaţă, pentru că erau ocupaţi cu bârfele tâmpite.

Viaţa e pustie cu adevărat fără poezie în sensul în care călătoria turistului este lipsită de satisfacţie dacă nu are şi o latură sufletească asumată, trăită, consumată. Himerismul nu este o călătorie turistică. Este una iniţiatică. Înspre cunoaşterea de sine. Înspre identitatea mereu pe punctul de a se pierde într-o diversitate de culturi care nicicând nu a fost atât de mobilă. Atât Himerus Alter cât şi Vasile Baghiu au în bagaj şi întreaga tensiune a dedublării, a maladivului, a ştiinţei, a nostalgiei. Este dedublarea bovarică, pessoană, ca un remediu la tentaţia structurală a autorului de a trăi numai în poezia scrisă uitând de poezia din viaţă. Este tensiunea bolii, a micilor sâcâieli ale călătoriei, a durerii de gleznă  sau de coloană, a unei stări de lipotimie care te poate cuprinde tocmai când admiri tronul lui Carol cel Mare din catedrala din Aachen. Este tensiunea ştiinţei, a tehnologiei, când nu ştii pe ce buton să apeşi în liftul sofisticat din imobilul de pe Rue du Théâtre din Paris în care locuieşti cu familia temporar. Este nostalgia paradoxală după ceva de care fugi, după locul tău, acelaşi din care odată ai privit lumea fără speranţă, himerizând, ai privit înspre mările şi oceanele despre care poeta Ana Blandiana scria în 1988 în „Familia” că le reprezinţi, fără să le fi văzut, „cu minuţie şi adevăr” .

Nu ştiu dacă urcând pentru prima oară treptele de la Sacré Coeur cineva ar putea să spună că mai este el însuşi sută la sută. Cu bazilica în faţă, sus pe deal, cu Parisul în spate, jos, eşti prins într-o clipă, într-o buclă, în care scrisul şi trăitul, poezia şi viaţa se împacă destul de bine, dar în care tu parcă nu mai eşti tu. Am trăit această diluţie a identităţii în cele cinci zile petrecute acum două săptămâni la Paris. Este un loc plin de clişee din cărţi, dar este şi un loc în care, pe la unele colţuri, în ciuda curăţeniei remarcabile a oraşului, mai adie şi mirosuri dubioase. Pentru scurt timp această adiere te trimite înapoi la realitate, pentru ca pe urmă să poţi să te bucuri în tihnă de străduţele cartierului Montmartre, de agitaţia optimistă din jurul pictorilor adunaţi în mica piaţetă nu departe de restaurantul Le Consulat.

Asumat în această modalitate în care Vasile Baghiu încearcă să-l urmeze pe Himerus Alter la propriu, sa-i refacă itinerariul, himerismul devine cu adevărat un stil de viaţă, poezia ca noţiune generică se transformă într-un mod de a trăi pe pământ. Pe această cale poezia nu mai este doar un text scris pe hârtie, cum nici nu am crezut vreodată că ar fi, poezia este un instrument prin care se poate vedea viaţa. Prin himerism poezia devine un instrument de amplificare a trăirii. Poezia are în sine această calitate de amplificatoarea a vieţii, dar când autorul face experimentul de a proba pe viu ceea ce scrisese fără să fi trăit, de a păşi cu sandale reale pe caldarâmul din faţa catedralei Notre Dame, pe care îl poemenise odată într-o coadă de vers, faptul devine o asumare totală a efectului de poezie, devine scris şi trăit împreună, o singură entitate, mai apropiată de viaţă decât de artă, mai mult viaţă decât artă, un fel de artă a trăitului, unică, intensă, profundă, revelatoare din punct de vedere uman, spiritual şi cultural, o recompensă pentru prozaismul spre care viaţa are tendinţa să ne conducă.

Prin călătoriile mele verific în ultimii ani secvenţe de poem, iar acest experiment este de fapt noutatea pe care o aduce acum himerismul faţă de primele manifeste. Nu pot uita o întâmplare absolut uimitoare pe care această poetică aflată la graniţa dintre artă şi viaţă, himerismul, mi-a prilejuit s-o trăiesc. O povestesc uneori şi elevilor în şcoli pentru a le arăta cum pe calea cititului şi a scrisului, a literaturii, poţi ajunge să trăieşti momente extraordinare. Am povestit-o şi prietenilor scriitori. Unul dintre ei, Constantin Abăluţă, un susţinător fervent al himerismului, a şi transformat-o într-o povestire pe care urmează să o publice, dacă nu o fi publicat-o între timp. Mă aflam în Germania, într-una din rezidenţele mele literare. Luam cina cu mai mulţi artişti şi scriitori din diferite colţuri ale lumii. Fiecare dintre noi vorbeam despre ce fel de artă facem, ce fel de literatură scriem. Când mi-a venit rândul, am spus că eu scriu o poezie în care, între altele, un personaj călătoreşte prin toată lumea, liber, prin oraşe şi locuri prin care eu nu am fost niciodată. După ce am oferit şi câteva detalii, artistul chinez Lu Ming Zhu, care s-a arătat interesat în mod deosebit de ceea ce spuneam, m-a întrebat în tăcerea în care nici zăngănitul uşor al tacâmurilor nu se mai auzea: „Vasile, despre vreun oraş din China ai pomenit?”. „Da.”, am răspuns. „Cum se numeşte?”, a continuat el. Când am pronunţat cuvântul Xiamen reacţia lui a fost una de uimire totală. Era chiar oraşul lui. Ceilalţi, realizând într-o clipă ceea ce se petrecea, m-au rugat pe dată să le aduc cartea ca să vadă scris numele oraşului chinez în text. Am dat fuga în apartamentul meu şi am adus „Fantoma sanatoriului” (ediţia de buzunar apărută la Editura Vinea a poetului Nicolae Ţone ) şi le-am arătat. A fost o întâmplare care m-a pus pe gânduri, cum un zâmbet mirat le-a lăsat tuturor celor prezenţi, o întâmplare care mi-a confirmat că himerismul nu este doar o fantezie de-a mea, că este expresia ideologic-literară şi ontologic-estetică a unui timp pe care l-a prevăzut, cu ochii minţii şi ai sufletului tânărului care eram, un tânăr izolat la sanatoriu prin proprie voinţă, îngrijind bolnavi ca să fie de folos şi să cunoască viaţa, izolat şi într-o Românie izolată, visând la ceea ce azi e realitate.

Realitatea a ajuns din urmă viziunea himeristă. Nu mai sunt defazate. Himerismul exprimă acum lumea pe care a anticipat-o po(i)etic. Este şi acesta unul din motivele pentru care himerismul devine şi mai  actual.

Actuale sunt toate manifestele care au apărut ulterior. Şi toate mi se par interesante şi merituoase, pentru că sunt dovada neliniştii auctoriale din spatele lor. A păşi pe un drum nou este un act de curaj. De aceea îi admir şi pe deprimişti (cu pledoaria lor pentru suferinţa artistică), şi pe boierişti (cu recursul lor la rădăcini), şi pe fracturişti (cu radicalismul lor declarativ şi critica minciunii sociale), şi pe conexionişti (cu obsesiile lor scientiste), şi pe performatişti (cu idea artei făcute chiar din momentele de trăire), şi pe utilitarişti (cu întoarcerea la cititor), şi pe autenticişti, şi pe ceilalţi. Ei au dat nume neliniştii lor. Ei încearcă să asume şi să articuleze coerent câte o voce poetică, ceea ce nu e deloc puţin.

Himerismul nu se ceartă cu nici unul dintre ele. Himerismul a oferit o ieşire din postmodernism. Este paralel postmodernismului şi tuturor celorlalte, pentru simplul motiv că teritoriul său (poetic, ideologic, estetic, ontologic) este în strânsă conexiune cu viaţa, atât pe filiera semnificatului, a substanţei poetice (care vorbeşte despre lumea largă şi despre suferinţă şi boală), cât şi pe filiera autorului (care se dedublează, care are o dispută cu un personaj, Himerus Alter, care trăieşte „live” propria ficţiune poetică), ceea ce face imposibil orice „replacement”.

Luaţi din tot angrenajul himerist doar unul din elemente şi nu veţi mai avea himerismul. El nu este posibil fără Himerus Alter. Nici fără Vasile Baghiu. Nici fără călătorie, fără oraşele, străzile şi locurile care aduc un plus important de efect de poezie. Nici fără boală, care fereşte poezia de superficialitate. Himerismul nu ar fi întreg nici fără transfigurare, care îl scoate pe autor din capcana „eului biografist” şi a „provincialismului”. În fine, ceva ar lipsi din acest sistem himerist şi dacă ştiinţa nu şi-ar arunca uneori razele în teritorii în care e foarte dificil să te lipseşti de ironie, un ingredient necesar, în doze mici, poeziei. Iată, între timp gândesc altfel despre ironie şi rolul ei în poezie. Dacă în primul manifest al himerismului criticam faptul că ironia este supralicitată în poezia generaţiei mele, astăzi, un pic mai bătrân, cred că un zâmbet ironic, dacă nu este superior, dacă este consolator şi înţelegător, îmbogăţeşte poezia.

Mă gândeam înainte de a pleca acum trei săptămâni împreună cu cei dragi ai mei - Iuliana, Ioana şi Ştefan - în călătoria europeană, pe urmele lui Himerus Alter, că viaţa a făcut în aşa fel încât himerismul devine incomplet chiar şi dacă nu ar fi aceste călătorii care dublează realitatea din poeme. Abia aşa pot demonstra mai uşor că există poezia din viaţă şi poezia din scris. „Poezia din viaţă” a fost atunci când cu câteva zile înainte de plecarea pe ruta Piatra Neamţ, Viena, Praga, Frankfurt am Mein, Düren, Aachen, Langenbroich, Paris, Stein am Rhein, Lucerna, Lugano, Nettuno, Roma, Graz, Gyor, Oradea, Piatra Neamţ, într-o Europă din ce în ce mai familiară şi parcă mai mică, am stat câteva ore la taifas cu poeţii Ovidiu Nimigean şi Constantin Acosmei, după ce vorbisem la telefon cu poetul Nicolae Coande, întâmplare rară, filmată de Ovidiu, cu ironie, cu autorironie suficientă încât să ne permitem să râdem fără nici o stinghereală. Ei bine, ca să încerc o ironie (cu teamă, pentru că nu prea îmi ies glumele), „poezia din scris” a fost atunci când am scris. Lăsând gluma la o parte, când scrii poezie emoţia este puternică, dar nu mai puternică decât recunoaşterea pe viu a lumii.

Bineînţeles că eu acum nu scriu poezie după reţetă. Niciodată nu am făcut asta. Himerismul nu este o reţetă, fireşte, ci o încercare de a înţelege un anumit tip de atitudine poetică. Descopăr pas cu pas, vers cu vers poemul himeric şi încerc în acelaşi timp să-i găsesc o explicaţie, să-l însoţesc de o glossă teoretică. Eu nu ştiu dinainte cum va arăta poemul. Îl descopăr, văd care îi sunt legăturile, observ care e calea pe care mă duce, mă las purtat de febra aventurii. Caut, tatonez mereu. Încerc şi transplantul în altă cultură şi altă limbă. În ultimul timp scriu şi în limba engleză, ceea ce îmi permite o altă dedublare. Când scriu poeme în engleză mi se pare că sunt Himerus Alter.

Aici am ajuns. Spectator şi actant (cum spune Marin Mincu) într-un spectacol de poezie care imită viaţa. Viaţa imită poezia, iar poezia imită viaţa. Dacă poţi trăi acest amestec poţi spune că eşti fericit. Dar nu fericit ca un nătâng, ci fericit ca un om care ştie ce înseamnă să zâmbeşti cu tristeţe. Fericit ca un himerist.

19 august 2009

---

(1) Pentru cititorii care nu sunt la curent cu manifestele poetice apărute în ultimii ani în ţara noastră trebuie să spun foarte pe scurt că himerismul este un concept şi curent literar pe care l-am lansat în 1998, dar care are o istorie ce începe în 1988, că mai multe date despre acest manifest pot fi găsite pe site-ul meu, la adresa http://www.freewebs.com/vasilebaghiu-ro/manifestelehimerismului.htm şi pe Wikipedia, la http://ro.wikipedia.org/wiki/Himerism .