Bănuiesc, simt că legăturile mele cu poezia s-au menţinut în principal pentru că nu m-am lăsat prins în nebunia cu aparenţă de normalitate şi alergătura haotică a lumii din jur din ultimii douăzeci de ani. Am preţuit mai mult o discuţie relaxată cu un prieten decât expunerea publică în cine ştie ce eveniment formal şi numai bun de bifat într-o listă de "activităţi", am fost mai mult recunoscător lui Dumnezeu pentru atât de multele momente de comunicare adevărată cu familia decât pentru cine ştie ce succes literar, am fost mai încântat să pot să mă bucur de înflorirea copacilor decât de includerea sau ne-includerea într-o antologie, am reuşit sa ma ţin cu firea, iar această atitudine, pe care am învăţat-o, în timp, i-a permis poeziei să se apropie de mine, să mă viziteze, să găsească spaţiul netulburat de care are ea nevoie întotdeauna ca să-şi poată face auzit sunetul discret şi neaşteptat. Poezia e rasplata, e consolarea, e premiul cel mare.