Prezența noastră undeva înseamnă și absența din altă parte

Ca scriitor, îți dorești să fii invitat. La lecturi, festivaluri, conferințe, întâlniri. E firesc. Înseamnă că undeva cineva s-a gândit la tine, că scrisul tău sau ceea ce ai de spus interesează, că prezența ta poate avea un rost într-o conversație, într-un context.

O experiență recentă m-a făcut însă să mă gândesc mai atent la toate acestea și să-mi dau seama că există o diferență între bucuria de a fi invitat și motivele pentru care accepți o invitație.

Poate că, odată cu trecerea timpului, întrebarea nu mai este doar „Mă invită cineva?”, ci și „De ce sunt invitat?” și, mai ales, „De ce aș accepta?”.

Nu cred că trebuie să mergem numai acolo unde întâlnim oameni care gândesc ca noi. Dimpotrivă. Ar fi o lume destul de săracă aceea în care ne-am întâlni doar cu cei care ne confirmă ideile. Diferența poate fi folositoare și inspiratoare, contradicția poate pune lucrurile în mișcare, iar uneori tocmai întâlnirile cu oameni foarte diferiți de noi ne obligă să ne înțelegem mai bine propriile idei și convingeri.

Dar există o diferență între a te afla într-un loc în care perspectivele sunt diferite și a te afla într-un loc în care simți că nu ai, de fapt, ce căuta.

Și mai există o întrebare pe care o consider foarte importantă: cât de mult contează pentru cei care te invită faptul că ești acolo? Îți cunosc ei scrisul, ideile, perspectiva? Există un interes cu adevărat real pentru ceea ce ai putea spune? Prezența ta are un loc și un rost în ceea ce au gândit ei sau ești doar unul dintre numele care completează o listă?

Nu spun toate acestea dintr-o nevoie de atenție specială. Nici nu cred că un scriitor trebuie să aștepte să fie tratat ca o personalitate importantă oriunde ajunge. Este vorba despre ceva mult mai simplu: sentimentul că există un motiv pentru care ai fost chemat acolo.

În vremurile noastre, lucrurile sunt poate ceva mai complicate și din alt motiv. Prezența publică a devenit ea însăși un fel de enunț. Fotografiile, afișele, listele de participanți circulă mult dincolo de evenimentul propriu-zis. Faptul că te afli undeva nu înseamnă, desigur, că împărtășești ideile tuturor celor prezenți acolo. Ar fi absurd să gândim astfel și am face imposibil orice dialog real. Dialog pe care tot spunem că îl dorim. Dar nici nu cred că locurile în care alegem să fim sunt cu totul indiferente.

Cu cine apărem, în ce contexte, în jurul căror idei și sub ce fel de discursuri sunt întrebări care merită măcar câteva clipe de reflecție.

Poate că aceasta este una dintre formele libertății pe care trebuie să învățăm să le folosim: libertatea de a accepta o invitație și libertatea de a o refuza.

Fără supărări, fără demonstrații, fără verdicte asupra celorlalți.

Pur și simplu pentru că timpul este limitat, iar prezența noastră undeva înseamnă și absența din altă parte.

Nu cred că există o formulă după care să alegem. Și nici nu mi-aș dori să ajung să frecventez numai locurile în care mă simt confortabil. Uneori merită să fii străin într-un loc. Uneori tocmai acolo se pot întâmpla întâlnirile adevărate.

Dar poate că, înainte de a spune da, sunt suficiente două întrebări foarte simple:

"De ce mă invită?" și "De ce vreau să merg?"

Invitația și motivul de a accepta invitația nu sunt, până la urmă, același lucru.