Un fel de motivație interioară

Încetul cu încetul îmi recapăt starea bună și echilibrul pentru a putea scrie și respira în voie, după povestea neplăcută de la școală care mi-a amintit încă o dată în ce țară trăiesc și m-a făcut să regret din nou că nu am emigrat. Azi-dimineață, am adăugat câteva fraze la romanul în lucru și mă gândeam că fie și dacă va fi să dureze încă doi ani de aici încolo să-l aduc la capăt va merita tot efortul, cu toate celelalte proiecte literare sau din îngrijiri medicale și educație pentru sănătate laolaltă, împreună, în paralel, cu sfânta credință în suflet și neclintita convingere că nimic din agitația de zi cu zi nu poate opri pasiunea și entuziasmul. Există în tot acest tip de avânt un fel de motivație interioară care nu ține cont de conjuncturi de moment sau de opreliști puse la cale de oameni și ne poartă pe sus peste toate, ne duce la capătul visului, în fapt singura sursă de energie când nimic în jur nu reușește să se adune și totul are aparența unei ireparabile destrămări. Foarte probabil că undeva, dincolo de înțelegerea noastră, lucrurile se aranjează altfel, cum nici nu gândim, parcă anume în favoarea noastră, gând la gând, cu bucurie și speranță.

E înţelept să revenim cu picioarele pe pământ

Poate fi frustrant să stai acasă în România, să te lupţi cu moriştile de vânt şi să visezi la ţări străine. Cred că e înţelept să revenim cu picioarele pe pământ de fiecare dată când imaginaţia se duce pe câmpii, fie şi numai pentru o vreme, până la clarificarea apelor. Aşa evităm să ne consumăm în van şi avem o şansă să ne punem bine cu lumea din jur, care ajunge să ni se pară, nu tocmai fără temei, un pic nepotrivită cu aspiraţiile noastre cele mai nobile. Eu am încercat în timp cu "himerismul poetic" (cei care ştiu cunosc), dar constat adesea că deşi metoda a avut eficienţă şi a conturat o poveste alternativă care mi-a umplut viaţa pe bune, nu a fost chiar suficientă, pentru că dorinţa de dublare (practic de confirmare pe viu a evaziunilor) e mai puternică decât orice ficţiune. Personal, sunt prins între aceste sentimente amestecate, dar sunt măcar mulţumit că am alternative şi nu stau blocat în proiect, vorba aceea, merg pe libertatea simplă de a refuza în orice moment "situaţia dată" dacă devine cumva cazul aşa cum se poate întâmpla.

Nivelul zero al vieții

Prețuiesc mult gesturile prietenoase simple, acelea de la nivelul zero al vieții, pentru că fac să pară că toată agitația noastră pentru idealuri în această lume chiar merită. Și sunt firele invizibile de legătură între oameni, punctele de sprijin în momentele de impas individual, solidaritatea tacită în numele dorinței legitime de fericire. Cu mâhnire în suflet și mirare neprefăcută, m-am confruntat uneori cu porniri nestăvilite de răutate, machiaverlîcuri îndelung puse la cale, întristătoare invidii autodevoratoare, disproporționate combustii de energii pentru planuri mărunte de răzbunare în numele vanităților rănite, însă pot spune că bunătatea nesofisticată și profund umană, chiar dacă a mai întârziat uneori, a fost pentru mine mereu pe undeva pe aproape și s-a și arătat, oferindu-mi acel plus de speranță necesar fiecărui pas în căutările mele și de care nu m-am dezis cu adevărat niciodată.