De ziua culturii...

De Ziua Culturii înţeleg din nou că nu trebuie să aştepţi nimic de la ţara aceasta, nici de la statul acesta, nici de la oamenii care trăiesc aici. Nici de la instituţii, nici de la nimeni nimic. Şi nici să te plângi deloc, pe niciun motiv, niciodată. Orice proiect (cultural, cum altfel?) la care trudeşti trebuie să fie doar de amorul artei, doar pentru că aşa înţelegi tu să-ţi trăieşti viaţa. Orice altă atitudine arată naivitate, lipsă de realism şi aşa mai departe. Trebuie doar să munceşti, să oferi totul, să te dăruieşti. Restul nu mai e treaba ta. A, mai este o variantă: să pleci. Dar asta depinde de cum eşti alcătuit sufleteşte. Cei slabi de înger, sentimentali, "păcătoşi" nu au nicio şansă.

Vasile BAGHIU în dialog cu Virgil Diaconu, în Cafeneaua literară, ianuarie 2018

1.                  Ați publicat câteva cărți de poezie, mai multe romane și o serie de articole care s-ar putea reuni sub numele de manifestele himerismului. Articolul din Wikipedia vă integrează în generația poetică nouăzeci. Este un merit ca un poet să facă parte dint-o anumită generație și, firește, să slujească, să exprime conceptul de poezie generaționistă respectivă? Trebuie ca poeții să se înscrie conceptual într-o direcție generaționistă sau alta, sau pot merge pe cont propriu?

Deşi cuvântul „trebuie” este tentant, încerc să-l evit. Iar când este vorba despre poezie chiar nu funcţionează nimic din ceea ce se află în spatele lui. Aşadar, poeţii pot merge pe cont propriu, desigur, iar uneori chiar este recomandabil să facă asta, dar ei nu pot funcţiona în neant, pentru că apar şi se manifestă într-un context literar, al timpului lor şi al generaţiei lor. Iar faptul că faci parte 
dintr-un grup sau, în sfârşit, dintr-o generaţie poate fi de folos, pentru o vreme, în afirmarea ta ca poet, în sensul că sunt şanse mai mari să fii comentat în sinteze şi abordări critice şi aşa mai departe, deşi nici acest lucru nu este sigur, pentru că totul depinde de valoarea individuală. Pe termen lung, contextul nu ajută pe nimeni. Rămâi doar dacă poezia ta este autentică. Dar şi aici e o discuţie, se ştie.

2.                  Aduce poezia nouăzecistă ceva nou și pozitiv fată de poezia generației optzeci sau față de poezia altor generații poetice? Ce consecințe, pozitive sau negative, poate avea generația asupra unui poet?

Am scris, la vremea apariţiei şi afirmării lor, despre mulţi dintre poeţii acestei generaţii căreia îi aparţin. Venit din intenţia de diferenţiere faţă de „optzecism” a unui fel de nucleu nouăzecist, care s-a manifestat în anii optzeci în special la cenaclul „Universitas” al lui Mircea Martin, „nouăzecismul” se dorea o întoarcere la biografism şi la ceea ce Laurenţiu Ulici numea, cred, pe atunci „noul autenticism”. Dacă ironia optzecistă îşi trimitea săgeţile aluzive înspre realitatea din jur, acţiunea fiind însă cumva prea evident rezultatul unei tehnici asimilate conştiincios din cărţi, autoironia nouăzecistă aducea un plus de autenticitate cu valul ei de poveşti de viaţă adevărate ale autorilor inserate în poeme. Eşti mai credibil când te iei singur în râs, se ştie. Un râs amar, desigur. Diferenţele ţin de nuanţe. În ce mă priveşte era povestea sanatoriului, în ce-i priveşte pe alţii erau altele, povestea unui spaţiu al izolării precum Ieudul lui Es.Pop, povestea unei familii bucureştene plutind suprarealist ca în tablourile lui Chagal (Cristian Popescu), povestea marginalităţii pusă la cale de Coande. În fine, nouăzecismul, cel puţin aşa cum se prezenta în revista „Nouăzeci”, nu mi s-a părut potrivit cu ideile mele de atunci, mai ales pentru că propunea anti-politica, ceea ce mi se părea o abandonare blamabilă etic. Aşa simţeam atunci, aşa că nu am ratat ocazia să spun destul de vocal despre neaderararea mea la spiritul acestei generaţii. Şi poate că acesta a fost încă un motiv (ascuns, subconştient) de inventare a „himerismului”, de găsire a unei căi individuale, paralele.