Un efort obstinant de a preveni pierderea

Cum cuvintele rostite sunt uitate cu uşurinţă, scriem. Sau, mă rog, cei care facem lucrul acesta. Este în această ocupaţie un efort atât de obstinant de a preveni pierderea, de orice natură ar fi ea, încât poate defini chiar firea umană. Şi chiar dacă într-un fel sau altul ne regăsim pe maluri diferite ale acestui râu imens pe care îl numim timp, ideea că prin cuvintele scrise şi nu doar spuse rămâne ceva cât-de-cât ne dă un fel de siguranţă datorită căreia funcţionăm în parametri normali. Evident că de cele mai multe ori ne amăgim, dar cel puţin în felul acesta viaţa capătă străluciri la care nu ne-am fi aşteptat, iar trecerea apei timpului încetineşte, devine prietenoasă, se integrează în peisajul nostru banal.

Cum să faci să împaci lucrurile?

Eşti scriitor, însă cum în România nu poţi trăi din scris trebuie să ai o profesie, o slujbă. Sau mai multe. Aceasta este durerea cea mai mare pentru cei mai mulţi dintre scriitori. A te îndepărta de scris, deşi simţi că este lucrul pe care ştii să-l faci cel mai bine, devine o dramă adevărată care se consumă, adesea, numai în sufletul tău, nevăzută, neştiută, nespusă. Şi singurul scop pe care îl ai în minte este cum să faci să împaci lucrurile, să revii la scris cât mai des posibil şi nu doar aşa, fizic, tu în faţa computerului sau a foii de hârtie, ci cu tot cu mintea din dotare pregătită pentru scris, adică eliberată de solicitările zilelor. A atinge acest scop în condiţiile date devine o performanţă extraordinară. Este, de fapt, o echilibristică riscantă, fără plasă de siguranţă, un sacrificiu pentru o cauză nici măcar ea clarificată.

Să regăsesc plăcerea de a scrie cu stiloul cu cerneală pe hârtie

Mă gândesc să reîncep jurnalul pe hârtie, să continui, după ani de întrerupere (din cauza Internet-ului, Facebook-ului etc.), însemnările începute în liceu şi care s-au adăugat în timp. Sunt vreo 30 de caiete de tot felul adunând la un loc adolescenţa, perioada sanatoriului, viaţa agitată din anii nouăzeci, rezidenţele literare de după 2000 din Vest. Ştiu, e şi un pic de vanitate în intenţia aceasta de a relua firul, în sensul că s-ar presupune că sunt încrezător că însemnările ar putea însemna ceva, cândva, dar nu mai contează. Ceea ce ştiu sigur este că voi scrie fără să mă gândesc la toate acestea. Îmi doresc să regăsesc oricum plăcerea de a scrie cu stiloul cu cerneală pe hârtie explorând gânduri, emoţii, experienţe, poveşti, situaţii, întâmplări, în fine, viaţa aşa cum este.