O asumare pe cont propriu a scrisului

Când lucrezi la un roman fără să știi care va fi soarta celui pe care l-ai încheiat în urmă cu câteva luni și care se plimbă pe la ușile editurilor este ca și cum ai accepta ieșirea din jocurile lumii literare a țării tale și a timpului tău. Este o asumare pe cont propriu a scrisului, o trecere în întregime în plan personal, individual a unei bătălii care nu mai privește nici cultura epocii tale, nici evenimentele literare de importanță supra-europeană, nici interesul, atât cât mai este, al cititorilor trăitori ai clipei universale care ți-a fost dată. Abia în acest punct motivația ta interioară pentru scris poate fi probată cu adevărat și este un fel de examen esențial pentru ceea ce crezi că ai de făcut în această viață. Este o trecere pe banca de rezerve tocmai când aveai toate atuurile să schimbi soarta meciului greu cu propriile tale himere. Abia acum ești tu cu adevărat, liber în fața hârtiei sau a monitorului, cronicar neștiut pentru un viitor ezitant pe care te încăpățânezi eroic să-l iei de martor la pătimiri sufletești, visuri pline de îndrăzneală, renunțări strategice, elanuri inconștiente, într-un timp grăbit, neatent, plutind cu veselie suspectă pe deasupra lucrurilor.