Patru poeme în România literară, nr. 3/2012 , incluse și în volumul DEPRESIE, recent apărut la Editura Limes din Cluj-Napoca.
Efect de apropiere
Pentru a pierde cu fruntea sus ar fi necesare
mai multe etape de confruntare cu tine însuţi, în care
orice eşec devine o mică victorie, orice succes
un stânjenitor şi ireparabil dezastru domestic şi orice pas înapoi
un prilej de refacere a traseului, ca pe aparatul gps, care mai rătăceşte
drumul uneori, ca oamenii. Vrei să auzi cum sună vocea
în zone complet necunoscute? Parcă ar fi a altcuiva, ca atunci
când ai emoţii sau treci printr-o perioadă mai dificilă în viaţă,
sau te auzi din întâmplare într-o înregistrare la radio,
sau – copil fiind, ani după poetul florii de tei – îţi probezi glasul
în joacă strigând la ecou într-o fântână părăsită pe un câmp pustiu.
Nu se mai poate găsi nici un drum ştiut. Este ca o intrare
în bucla de spaţiu, dar şi de timp. Iar aici, acolo, nicăieri şi oriunde
încep să se înţeleagă de minune – ca nişte colegi
de grădiniţă – cu acum, atunci, niciodată şi oricând,
şi cu tot ce mişcă în acest teritoriu al fiinţelor slabe,
unde preţul ieşirii pe autobahn – să zicem, dinspre Zürich
spre Freiburg, unde Papa Benedict al XVI-lea
va veni în două zile – este chiar pierderea
lipsei de siguranţă în calea pe care mergi, care te face să simţi
că trăieşti. Crezi tu oare că mai suntem pe calea dreaptă?
Nu aştept răspuns, ci numai să-mi faci semne cu mâna
pe ecranul computerului că totul e bine, cu tine şi cu cei dragi,
cu lumea noastră îndepărtându-se pe măsură ce mă apropii de ea.
Efect de apropiere
Pentru a pierde cu fruntea sus ar fi necesare
mai multe etape de confruntare cu tine însuţi, în care
orice eşec devine o mică victorie, orice succes
un stânjenitor şi ireparabil dezastru domestic şi orice pas înapoi
un prilej de refacere a traseului, ca pe aparatul gps, care mai rătăceşte
drumul uneori, ca oamenii. Vrei să auzi cum sună vocea
în zone complet necunoscute? Parcă ar fi a altcuiva, ca atunci
când ai emoţii sau treci printr-o perioadă mai dificilă în viaţă,
sau te auzi din întâmplare într-o înregistrare la radio,
sau – copil fiind, ani după poetul florii de tei – îţi probezi glasul
în joacă strigând la ecou într-o fântână părăsită pe un câmp pustiu.
Nu se mai poate găsi nici un drum ştiut. Este ca o intrare
în bucla de spaţiu, dar şi de timp. Iar aici, acolo, nicăieri şi oriunde
încep să se înţeleagă de minune – ca nişte colegi
de grădiniţă – cu acum, atunci, niciodată şi oricând,
şi cu tot ce mişcă în acest teritoriu al fiinţelor slabe,
unde preţul ieşirii pe autobahn – să zicem, dinspre Zürich
spre Freiburg, unde Papa Benedict al XVI-lea
va veni în două zile – este chiar pierderea
lipsei de siguranţă în calea pe care mergi, care te face să simţi
că trăieşti. Crezi tu oare că mai suntem pe calea dreaptă?
Nu aştept răspuns, ci numai să-mi faci semne cu mâna
pe ecranul computerului că totul e bine, cu tine şi cu cei dragi,
cu lumea noastră îndepărtându-se pe măsură ce mă apropii de ea.