Poezia îmi face viaţa mai uşoară uneori. Alteori, am de suferit din cauza poeziei. Influenţa provine cel mai probabil din faptul elementar că nu există nici o formă de artă adevărată - şi nici poezie - fără participarea reală, fără implicarea creatorului/poetului în tot ce presupune operă de artă sau operă literară. Creaţia cere întotdeauna un tribut vieţii. Cu atât mai de înţeles mi se pare cercetarea operei pe filiera biografiei, o metodă adoptată şi abandonată, preţuită şi desconsiderată pe rând de-a lungul timpului. În ce mă priveşte, pot spune că poezia îmi face viaţa mai uşoară atunci când îmi oferă consolarea unei vieţi trăite cu intensitate tocmai pe seama tensiunii poetice, iar dificultăţile pe care le am din cauza poeziei ţin de tristeţea provocată de înţelegerea pe care tot poezia mi-o aduce.

Nu ştiu cum se face, dar în ultimele zile am scris patru poeme numai în versiunea lor engleză, fără să simt nevoia unei oglindiri în limba română. Pe de o parte, sunt fericit că mi-au ieşit patru texte (chiar bune, spun prietenii mei americani şi britanici), iar pe de altă parte sunt un pic trist pentru că par a mă îndepărta de limba română. Probabil că lucrul cel mai înţelept pe care ar trebui să-l fac este să merg înainte fără-prea-multe-gânuri, să scriu pur şi simplu fără să inventez probleme şi dileme morale sau sufleteşti. Ar fi înţelept, nimic de zis, aş adăuga, dar înţelepciunea nu face întotdeauna casă bună cu toate aceste tensiuni legate de poezie.

Se pare că Poşta Română mi-a rătăcit nişte plicuri cu exemplare din volumul meu "Cât de departe am mers". Le-am pus simple, ne-recomandate şi tăiate la colţ, cu înscrisul "imprimate", pentru că aşa este mai ieftin, dar unii destinatari îmi spun că nu le-a parvenit nici un plic de la mine. Cît de descurajante sunt aceste neplăceri... Of, când o să intri în rând cu lumea, România mea dragă?

Jean-Marie Gustave Le Clézio spune - in interviul telefonic pe care îl are cu Adam Smith, pe 9 octombrie, imediat dupa ce fusese anunţat că a primit Nobel-ul - că scrie în principal pentru a se exprima pe sine însuşi, că un scriitor este un martor (nu un profet, nu un filozof), că nu este obişnuit să transmită mesaje, să ţină discursuri, că preferă să fie citit, că una dintre cele mai mari plăceri ale vieţii lui este să stea la masa de scris. Mai adaugă - în acea scurtă discuţie - că se simte într-o situaţie stânjenitoare gândindu-se că va trebui să ţină un discurs în decembrie, dar că speră că se va descurca el cumva. L-am auzit râzând apoi în acea înregistrare, iar râsul lui, reţinut oarecum, aristocratic, spre finalul interviului, mi-a părut a fi cel mai simplu semn al normalităţii.

Poezia devine tot mai mult în zilele noastre "materialiste" un reper de umanism şi sensibilitate, uneori la fel de puternic precum credinţa, o şansă de a ne retrage din când în când deoparte, de a privi din afară agitaţia acestei umanităţi obosite şi derutate, manipulate şi agresate.

Vineri şi sâmbătă m-am aflat printre invitaţii "Zilelor Revistei Transilvania" de la Sibiu. M-am bucurat să îi cunosc pe Radu Vancu, Dragoş Varga, Corvin Lupu, gazde ospitaliere, să-i cunosc pe Bogdan Creţu, Andrei Terian, Ioan Radu Văcărescu, Bianca şi Paul Cernat, Călin Crăciun, să-i revăd pe Ioan Moldovan, Ion Simuţ, Dumitru Chioaru, Alexandru Muşina, în atmosfera de toamnă a Sibiului, m-am bucurat să asist (şi la un moment dat chiar să intervin) la dezbaterea pe tema "Canonul literar şi dosarele Securităţii", iar vizita la mormântul lui Iustin Panţa mi-a dat şansa să-mi aduc aminte de un coleg de scris drag inimii mele, un neliniştit, un poet care trăia cu intensitate relaţia sa cu poezia. La plecare, cu poetul Dumitru Chioaru şi familia sa (care au fost foarte drăguţi şi m-au luat la Cluj cu maşina lor), ne-am oprim la Lancrăm, unde am vizitat casa şi mormântul lui Lucian Blaga, pe care nu le mai văzusem. Ajungem la Cluj pe la amiază, duminică. Mergem direct la poetul Mircea Petean acasa, unde suntem primiţi cu căldură de el şi de soţia lui Ana, unde cu emoţie văd cartea "Cât de departe am mers" şi primesc exemplarele de autor. Sunt preluat apoi de Iuliana şi Ioana, care au venit de la Piatra Neamţ cu maşina ca să găsim loc de cazare pentru Ioana, fetiţa noastră care îşi ia zborul din cuibul părintesc, îşi începe studenţia la Psihologia de la "Babeş". Umblăm prin Cluj (eu încă sub impresia puternică a apariţiei cărţii), ne cazăm pentru o noapte la o pensiune, aşteptăm, sperăm că se va face o redistribuire pentru locurile din cămin, iar minunea se întâmplă cu adevărat, da, Ioana primeşte loc la cămin. Mergem cu ea, fericiţi, o ajutăm să se instaleze, apoi plecăm acasă, melancolici un pic... Am, fireşte, toate motivele să spun că am umblat cu spor pe drumurile Ardealului. Cât despre carte, ei bine, trăiesc sentimentul că am dat la spate o greutate, că am trecut o probă, că am mai înaintat pe un drum pe care trebuie să merg şi mai departe...