Poezia îmi impune un anumit fel de a fi la limtă cu absenţa din peisaj. Efortul meu de dedublare, fără să fie eroic, menţine vie un fel de tensiune sufletească de care am început să fiu dependent. Sunt mereu aici, în realitate, cu familia, cu prietenii, cu toate îndatoririle sociale, dar sunt, fireşte, şi în mijlocul unei imagini, al unei metafore, al unui vers, zile întregi. Iar bucuria mea nu are temei în mecanismul prin care un impuls de natură poetică, o intuiţie, o bănuială devin vers scris şi poem de cuvinte scrise pe o pagină, ci mai mult în faptul că înţeleg că trăirea de acest tip este un dar nepreţuit pe care Dumnezeu mi-l oferă, un dar pe care încerc să-l "văd" şi să-l "înţeleg", pe care încerc să-l merit, ca să pot merge mai departe.