Himerismul, o perspectivă transnaţională
Pentru scriitorii de altă limbă decât româna, dar şi pentru unii scriitori români pentru care lectura presei literare nu intră în preocupările lor obişnuite, se cuvine, la început, să precizez două lucruri.
Mai întâi, faptul că himerismul este un concept pe care l-am lansat în urmă cu doi ani, într-un eseu publicat în „România literară” (8/1998) cu titlul Himerismul, un manifest poetic şi pe care l-am dezvoltat în alte câteva eseuri apărute în „Familia”, „Cronica” şi „Mozaicul”. Foarte sintetic spus, el este o teoretizare a unei noi direcţii în poezia actuală, care are în vedere patru trăsături principale: transfigurarea, maladivul, călătoria şi ştiinţa.
Programul himerismului constă în scrierea unei poezii care să cuprindă obligatoriu aceste patru componente esenţiale, întotdeauna toate patru împreună, însă, desigur, în proporţii diferite.
Altfel spus, cineva care ar dori să devină himerist n-ar trebui decât să cultive aceste teme, să le combine într-o structură literară care să fie distinctă prin suflul individualităţii acelui autor. Am convingerea că ieşirea din diferitele contexte provincialiste în care poezia română se află trece prin himerism. El reabilitează spiritul utopic al romanticilor, redeschide problema legăturii dintre poezie şi ştiinţă, care-l preocupase pe Ion Barbu, se opune spiritului demitizat al postmodernismului şi pragmatismului său antipoetic şi priveşte înspre un nou secol în care globalizarea vieţii oamenilor va fi o realitate. Cosmopolitismul caracteristic himerismului anticipează sau exprimă deja globalizarea vieţii pe Terra.
În al doilea rând, epitetul „transnaţională” alăturat poeticii pe care am inventat-o nu aş vrea să fie considerat un semn al infatuării, deoarece are o acoperire reală în semnificaţia lui strict literară. Himerus Alter, personajul pe care l-am inventat, dar care pretinde că este autorul cărţilor mele, nu este nici român, nici francez, german sau american, deşi ar putea avea oricare dintre aceste naţionalităţi. El este soluţia literară pentru ieşirea în lume a oricărui tip de poezie scrisă într-o limbă de mică circulaţie, aşa cum este şi limba română.
Fireşte că succesul de care se bucură pe alte meridiane poeţi români precum Ana Blandiana sau Gellu Naum, ca să dau doar aceste două exemple, se explică în primul rând prin valoarea propriu-zisă, în sens estetic, a scrierilor lor, dar nu pot să nu constat că bogăţia de substanţă a poeziei fiecăruia dintre ei este însoţită de o aură cosmopolită mai mult sau mai puţin evidentă la prima lectură, însă reală şi pregnantă.
Preocupările mele teoretic-literare din ultimii ani au urmărit această problemă a dependenţei scriitorului de limba în care se exprimă, mai ales când acea limbă nu este una de circulaţie întinsă, dar m-a preocupat în special posibilitatea unei căi de ieşire din această dependenţă. În fond, dacă renunţăm cât putem de mult la ipocrizie, trebuie să admitem că dorinţa legitimă a oricărui scriitor este să fie citit de cât mai mulţi oameni. În ultimul timp mi-am pus adesea aceste întrebări: „Cum să fac să ies din strânsoarea unui spaţiu geografic în care întâmplarea făcuse să mă nasc şi cum să ies din «prizonieratul» unei limbi în care fatalmente, înainte de a fi conştient de acest lucru, vorbeam?”.
Soluţia himerismului este cea pe care eu am găsit-o şi nu pretind că ar trebui să fie urmată şi de alţi autori, însă pot spune cel puţin că, în lipsa unei alte soluţii, ea merită să fie avută în vedere.
Acum este necesar să spun unele lucruri pe care le-am mai făcut publice şi cu alte prilejuri, să le repet, chiar să mă autocitez, fără a pune însă ghilimelele. Îmi cer scuze, dar fără aceasta intervenţia mea ar pierde din limpezime. (…)
Revenind la himerism, despre care mai înainte de a-i enumera trăsăturile, trebuie să spun că este în fond o particularizare a bovarismului, nu-mi pot reprima gândul că ieşirea din impasul postmodernist ar putea să treacă tocmai prin el. Un lucru cert este că poeţii au fost prea puţin atenţi la ceea ce bătrânul Gaultier (mai mult decât autorul dramei din orăşelul Yonville) propunea: posibilitatea de a simula fără riscul de a intra pe teritoriul a ceea ce teoreticienii numesc ficţiune, fără a adăuga deci alte elemente la poetica imaginarului: himerismul nu inventează „poveşti”, ci „realităţi paralele”. (…)
(…) Himerismul presupune, pentru poezie, în primul rând un tip de personaj apatrid şi nu este pecetea unui stil pentru că se referă la stratul semnificatului, preferând istorie compasiunea, rămânând astfel fidel personajului (tragic, himeric), fidel unui eu supratemporal incapabil de a râde. Himerus Altus din trilogia mea himeristă călătoreşte în toată lumea şi în diferite epoci istorice, ubicuitatea sa transformându-l într-un fel de fantomă („fantoma sanatoriului” din Gustul înstrăinării), fapt care atestă că himerismul redă omului iluzia (furată de postmodernism) şi magia (ironizată şi batjocorită în poezia ultimei jumătăţi de secol). În acest sens, himerismul devine o perspectivă transnaţională, o poetică aproape lipsită de orice legătură cu „naţionalul”. A fi himerist (ca scriitor, fireşte) înseamnă a trăi „în lume” şi nu „în ţară”, înseamnă a fi în comuniune cu toţi. Himerism înseamnă antiprovincialism, pentru că, din perspectiva cosmopolitismului pe care personajul Himerus Alter îl implică, permite unui discurs poetic ceea ce îmi place să numesc aroganţă meditativă, o şansă de a ne înfrânge complexele de scriitori ai Estului. Himerismul reabilitează personajul prin redescoperirea poemului unitar şi coerent. Himerismul face irelevantă, în sfârşit, după atâtea discuţii privind „realismul”, „verosimilitatea” sau „caracterul autobiografic” al unei opere, noţiunea de ficţiune. În volumul Maniera, Himerus Alter spune că viaţa din sanatoriu a lui Baghiu este ficţiune. Nu văd motivul pentru care ar trebui să credităm un „autor” înaintea unui „personaj” şi, în fond, se va ajunge şi în situaţia de a nu se putea şti care e „autorul” şi care e „personajul”. Evaziunea istorică şi spaţială caracteristică himerismului permite o privire a trecutului asupra prezentului, spre deosebire de postmodernism, care încearcă recuperarea numai din perspectiva actuală, parodiind, pastişând, ironizând. Tocmai împotriva ironiei (care, orice s-ar spune, este plăcerea de a exersa gratuit inteligenţa şi poate un semn de frivolitate) am încercat să inventez o realitate paralelă la fel de concretă ca realitatea sanatoriului în care trăim. Nevoia de utopie, pe care textualiştii o sfidează, şi-a găsit în himerism o împlinire.
În fine, cred că este necesar să se facă efortul de desprindere temporară de rădăcini pentru a ajunge în situaţia acelui cetăţean universal care se simte bine oriunde: la Roma, la Bucureşti, la Londra, la Montevideo, la Tokyo, la Viena. Limba, în această situaţie, nu mai constituie un impediment, ci doar un mijloc oarecare de a comunica lumii întregi. Cred cu toată tăria că forţa marii literaturi, indiferent de limba în care a fost scrisă sau în care este scrisă, rezidă în primul rând în puterea spirituală a personalităţii care se află în spatele ei.
În revista 22, supliment literar, nr. 16, 2000, p. XIII. Intervenție la Conferința internațională PEN, Iași, 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu