marți, noiembrie 01, 2011

Sunt câteva luni de când scriu proză, în fiecare zi, urmând fascinantul program de cel puţin două pagini pe zi al lui Thomas Mann. Nu este uşor să intri în forjele disciplinei, să nu te abaţi, să continui, ore întregi la computer, zi de zi. Aceasta e partea grea. Există însă şi o parte plăcută, în afară de ceea ce numim în termeni simpli "bucuria creaţiei", care este de fapt răsplata supremă: atunci când munca aceasta devine o rutină, bucuria şi mulţumirea sunt încă şi mai mari. Scrisul acesta de fiecare zi începe să facă parte din viaţa ta, situaţiile şi personajele din paginile tale îţi devin la fel de familiare ca situaţiile şi persoanele pe care le cunoşti în viaţa reală, iar toate acestea, împreună, îţi oferă un sens. Un sens pentru propria viaţă. Pentru mine nu e puţin. Este foarte bine aşa. Voi încerca să merg mai departe pe această cale. Totuşi, există şi ceva nou în toată această excursie prin teritoriile necunoscute ale voinţei proprii. Am mai trecut prin perioade de scris susţinut, am mai cunoscut aceste scufundări de scafandru în munca scrisului, dar acum am parte de un lucru nou. Ei bine, noutatea pe care o experimentez acum este imposibilitatea şi incapacitatea de a mă întoarce la poezie. Nu ştiu cum trăiesc alţi scriitori această stare, dar mă întreb dacă nu cumva proza şi poezia nu pot prin natura lor convieţui împreună în acelaşi timp în mintea aceluiaşi om. Simt că în această situaţie dedublarea la care altădată m-am dedat cu nonşalanţă, inventându-l pe Himerus Alter, nu mai poate funcţiona. Declicul pentru schimbare nu merge. Un psiholog preocupat în mod special de zona creativităţii ar avea, probabil, mai multe de spus pe acest subiect. Vom vedea ce va mai fi. Sunt cât se poate de atent la acest fenomen.

4 comentarii:

  1. Noi putem aştepta oricât pe Himerus Alter, important e să ştim că va reveni. :)

    Toate bune să-ţi fie!

    RăspundețiȘtergere