luni, noiembrie 07, 2011

"Scriitorul: destin şi opţiune"

„Suntem cu adevărat rezultatul moştenirii şi educaţiei părinţilor, al calităţilor noastre naturale, dar şi al influenţelor primite pe drumul vieţii.”
Răspunsuri la ancheta literară "Scriitorul: destin şi opţiune" realizată de Petruţ Pârvescu. Textul a apărut în Bucovina literară în 2009

Petruţ Pârvescu: 1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Vasile Baghiu: 1. Cred că dacă munceşti mult, dacă îţi cultivi talentul, atunci şi opţiunile tale în viaţă ca scriitor se pot alcătui în ceea ce lumea în general consideră a fi un destin. Sunt ceea ce sunt ca rezultat al opţiunilor mele, fireşte, dar şi pentru că Dumnezeu îmi poartă de grijă, mă ajută să-mi revin din momentele mai dificile, îmi spune ce trebuie să scriu. De exemplu, una din opţiunile mele a fost să aleg ca viitor loc de muncă la sfîrşitul liceului Sanatoriul de tuberculoză Bisericani. Îmi doream să cunosc viaţa şi, pe seama acestei cunoaşteri, să scriu. Aşa s-a şi întâmplat. Am stat izolat în acel loc şapte ani, am îngrijit bolnavi, am cunoscut suferinţa oamenilor, am citit şi am scris. Pe seama acelei opţini sanatoriul a devenit una din temele definitorii ale poeziei mele. Opţiunile mele spun ceva despre cât de viu sunt în viaţă ca om. Cât despre destin, altfel o problemă filozofică adâncă, acesta se va vedea după ce nu voi mai fi. Lucrez la el prin opţiunile mele de fiecare zi şi prin opţiunile mele fundamentale, dar el nu este între lucrurile pe care pot să le ţin sub control. Fiecare avem soarta noastră, dar destinul este mai mult decât atât. Şi este treaba lui Dumnezeu, nu a noastră.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Primele mele încercări literare sunt legate de oraşul Bacău. Eram elev al Liceului Sanitar de acolo şi am avut norocul să îl am ca profesor la română pe eseistul Ioan Neacşu, autorul volumului „Introducere în poezie”, un om neobişnuit în peisajul Şcolii de la acea vreme şi care a rămas aşa până astăzi, nonconformist în ideile lui, fin observator al realităţii, ironist blând şi un om cu un extraordinar simţ al umorului. El m-a încurajat nu atât să scriu, cât mai ales să citesc. Prin el, am ajuns la lumea literară a oraşului lui Bacovia, la scriitorii din jurul revistei Ateneu (în care am publicat, în 1983, primele poeme) şi al cenaclului „George Bacovia”, unde m-am manifestat public ca poet pentru prima oară. Liceul scotea şi o revistă, aşa că am publicat şi în paginile ei câteva din primele mele poeme. Debutul adevărat, în sensul comunicării reale cu lumea literară, s-a produs însă puţin mai târziu, prin 1986, în „Amfiteatru”, unde poeta Constanţa Buzea încerca să mă publice cât de des reuşea, apoi în Familia, unde poeta Ana Blandiana m-a prezentat foarte elogios, la cenaclul Universitas, unde profesorul Mircea Martin a apreciat călătoriile mele „fictive” din poeme (călătorii care aveau să devină nucleul „himerismului”), precum şi la întâlnirile organizate de Laurenţiu Ulici prin ţară. Acestea sunt împrejurările debutului meu literar şi toate, împreună, m-au încurajat să merg pe drumul meu.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Urcasem la sanatoriu, undeva lângă Piatra Neamţ, scriam, publicam, eram în legătură cu lumea literară. Depusesem manuscrisul primului volum de poezie,  « Pustiuri suverane », la Cartea Românească. Am avut câteva întâlniri cu redactorul, un poet şi prozator important, trecut de ceva timp în lumea umbrelor. Părea un om de treabă. Aveam încredere că va face să-mi apară prima carte, aşa cum promisese. După ani de frământări, dialoguri (telefonice şi epistolare) şi amânări, în care resursele de răbdare îmi ajunseseră la limită şi în care scrisesem deja a doua carte, entuziasmul meu faţă de lumea literară se potolise binişor. Mi se părea incredibil cum un scriitor poate să ducă cu vorba un alt scriitor într-un mod nici măcar foarte rafinat. Obişnuiam să cobor adesea de la sanatoriu în Piatra Neamţ. Aici i-am cunoscut pe Aurel Dumitraşcu, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, Nicolae Sava, Radu Florescu, Emil Nicolae, Lucian Strochi, poeţi care reuşiseră să publice deja câte un volum sau două, aici i-am cunoscut pe criticii Cristian Livescu şi Vasile Spiridon, pe prozatorul Vladimir Tescanu. Recunosc că a fost o şansă adevărată să găsesc la Piatra Neamţ o grupare literară autentică, deja formată şi apreciată în ţară, să am cu cine discuta despre poezie, iar atmosfera din aceste cercuri m-a încurajat cu adevărat, mi-a oferit motivaţii în plus pentru a merge pe drumul scrisului, al literaturii. Totuşi, venit mai târziu în această grupare, nu am fost cu adevărat acceptat ca unul de-al ei aproape niciodată. Spiritul meu critic, mai domolit în ultima vreme, felul meu franc de a fi, uneori cam abrupt, poate şi lipsa mea de interese în plan social m-au transformat, inevitabil aş zice, într-un outsider. Nu mă mândresc neapărat cu acest lucru. Fac doar o constatare. Între timp, Aurel Dumitraşcu, poetul care mă susţinuse moral întotdeauna şi care mă preţuia cu adevărat pentru ceea ce eram fără să încerce să-şi atribuie vreun merit în formarea mea, care mă trata ca pe un coleg şi nu ca pe un învăţăcel, se prăpădise. Plecarea lui m-a îndurerat şi m-a tulburat profund. Am înţeles că pierdusem un prieten şi un aliat pe drumul meu de scriitor. În această atmosferă, venit cam din margine, după ce revistele cele mai importante din ţară îmi publicaseră o mare parte din poeme, am  depus în 1994 manuscrisul celui de-al doilea volum, « Gustul înstrăinării », la  concursul « Aurel Dumitraşcu ». Viaţa ne rezervă şi astfel de momente. Aurel Dumitraşcu plecase dintre noi, dar continua să mă sprijine şi după moarte prin concursul de poezie pe care prietenii săi, în memoria sa, îl organizaseră. Juriul, format din poeţii şi criticii nemţeni, au decis ca eu să fiu câştigătorul. Aşa a apărut prima mea carte, a doua în ordinea scrierii. Chiar dacă din cauza unor neînţelegeri nu mi s-a permis să fac corecturile iar cartea a fost tipărită neglijent, cu multe greşeli, « Gustul înstrăinării » este debutul meu editorial, prima mea carte. Peste ani, în 2004, antologia « Fantoma sanatoriului » de la Editura Vinea avea să repare oarecum din punct de vedere tipografic incidentul, dar simt că ar fi încă nevoie de o reeditare a poemelor mele. Sper să găsesc editorul care să accepte intenţia mea. Între timp, la Editura Eminescu, unde « Pustiuri suverane » migrase odată cu redactorul ei (acelaşi care se chinuia de ani de zile să-i amâne apariţia), devenise « Rătăcirile doamnei Bovary » şi era gata să apară şi ea. La un an după ce redactorul a plecat la editura proprie, a apărut şi cartea mea, la aceeaşi editură Eminescu. Am debutat, aşadar, cu două cărţi. Nu a fost rău deloc, dacă stau să mă gândesc. Acei ani sunt oricum subiect de rememorări detaliate,  care sper că îşi vor găsi locul pe alte pagini, în viitor.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Ca om şi scriitor, am fost influenţat de mediile literare din Bacău şi din Piatra Neamţ, în anii optzeci şi după aceea, de grupările „nouăzeciste” de la Universitas, de întâlnirile literare organizate de Laurenţiu Ulici prin ţară, de mulţi scriitori şi oameni de cultură pe care am avut şansa să-i cunosc, precum şi de revistele literare şi cărţile clasicilor şi ale contemporanilor pe care le-am citit ani de-a rândul cu o curiozitate şi o frenezie care astăzi, privind înapoi, mă fac să mă uit la mine cel de atunci ca la o persoană diferită, în cel mai profund spirit himerist. Ioan Neacşu, Ovidiu Genaru, Sergiu Adam, Aurel Dumitraşcu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Laurenţiu Ulici, Marin Mincu sunt oameni care au decis în mod concret evoluţia mea ca scriitor. Ei mi-au fost alături la început de drum. Le sunt recunoscător pentru atenţia şi sprijinul lor. Mai târziu am cunoscut mai mulţi scriitori, la fel de importanţi în formarea mea şi sper că voi găsi timp cândva să scriu despre fiecare dintre ei. De exemplu, George Vulturescu a avut încredere să-mi dea o rubrică de critică la Poesis, iar Al. Cistelecan să mă invite să scriu cronici literare la Vatra. Nicolae Manolescu a spus, de asemenea, lucruri măgulitoare despre cronicile mele literare, iar Paul Goma a apreciat bătălia mea pentru adevăr şi valoare. Le sunt recunoscător tuturor, celor care au scris despre cărţile mele şi celor care au avut o vorbă bună într-o împrejurare sau alta. Nu sunt supărat pe cei care m-au criticat, care m-au omis din nu ştiu ce dicţionar, care m-au scos de pe nu ştiu ce liste cu premii. Şi ei m-au format prin faptul că mi-au arătat că sunt viu şi nu doar un nume pe o carte. Mai mult, cred că tatăl meu m-a influenţat, de asemenea, în alegerea mea pe drumul literaturii. A murit când aveam opt ani, dar a lăsat un caiet cu memoriile sale despre lagărele sovietice prin care trecuse şi din care scăpase cu viaţă. Tensiunea pe care mi-a dat-o faptul că aveam asupra mea un manuscris subversiv şi valoros (pe care am reuşit să-l public foarte târziu după Revoluţie) m-a format şi ea. De fapt, cred că moştenesc talentul său literar şi un anumit fel de a fi, o moştenire cu totul nepreţuită. Gândurile mele de recunoştinţă sunt şi pentru Bogdan Smeu-Kirileanu, nepotul marelui cărturar, pentru răbdarea de a mă fi încurajat, prin e-mail şi prin telefon, în învăţarea limbii engleze, care astfel mi-a deschis porţile în comunicarea cu lumea liberă, prieten drag, un om de o mare valoare morală, care a plecat prea repede şi el dintre noi pe când se bucura de tihna vieţii în Australia, după ce scăpase de comuniştii care îl persecutaseră. În ultimul timp, călătoriile în Vest pe seama unor burse literare mă formează şi ele, îmi schimbă viziunea, gândurile, sentimentele. Suntem cu adevărat rezultatul moştenirii şi educaţiei părinţilor, al calităţilor noastre naturale, dar şi al influenţelor primite pe drumul vieţii. Toate îşi vor găsi locul într-o carte  la care, deocamdată, îndrăznesc doar să visez.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Aş zice că aceste raporturi constituie o „mare problemă” doar pentru lumea intelectuală contemporană, pentru că omenirea are de fapt probleme mult mai simple, mai concrete şi mai dramatice, cum ar fi sărăcia, criza resurselor, epidemiile, bolile incurabile, războaiele locale, terorismul etc. Cât priveşte „raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere” el este după părerea mea acelaşi cu „raportul dintre cetăţean şi om, dintre om şi putere”, cu deosebirea (minoră în planul vieţii propriu-zise) că scriitorul ar avea o răspundere morală mai mare dată de puterea cuvântului său. Raporturile ar trebui să fie de aşa natură încât să nu-i pericliteze scriitorului creativitatea şi să-i ofere în acelaşi timp suficiente motive să poată ieşi cu fruntea sus în lume, în comunitatea în care trăieşte, pe stradă. 

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Literatura română contemporană are valorile ei care se vor afirma cu adevărat mai devreme sau mai târziu, cu cât mai devreme cu atât mai bine. Problema ar fi că literatura română contemporană nu prea este cunoscută, nici de cititorii români şi nici în străinătate. Acesta este însă un alt subiect.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Există cu adevărat un timp anume pentru creaţie, care diferă de la un scriitor la altul. Se ştie că poezia aparţine tinereţii. Creativitatea în general este, de asemenea, maximă până pe la patruzeci şi cinci - cincizeci de ani. Capodoperele scrise după această vârstă sunt excepţii care confirmă genialitatea autorilor lor. Fireşte că este vorba şi despre un program al autorului, de disciplină. Nu este deloc bine să stăm doar la cheremul inspiraţiei. Cred, de exemplu, că modelul lui Thomas Mann ar trebui să fie urmat de toţi scriitorii. Momentele de inspiraţie nu sunt foarte dese, aşa că disciplina este cât se poate de binevenită, mai ales la prozatori. Se spune că autorul „Muntelui vrăjit” a scris, programat, cel puţin două pagini pe zi, toată viaţa, în fiecare zi, chiar şi în zilele sale de naştere. Aş zice că merită să reflectăm mai mult la acest program autoimpus şi la ceea ce înseamnă de fapt să fii scriitor. Cât priveşte cartea la care lucrez în prezent, aş prefera să nu vorbesc despre ea, pentru că am şi eu prejudecăţi şi superstiţii ca toată lumea.

2008, Piatra Neamţ

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Autobuzul gol

E minunat – pot spune – că am şansa de a-mi forţa un pic norocul,
de a-mi întâlni zodia, de a smulge o promisiune iubirii,
dragostei fără egal.

Părelnice succese de casă,
internări fortuite în sanatoriu,
aşteptări ale unei alte aşteptări mai comode,
fără grija de a nu scăpa momentul 
în care autobuzul vine cum vine el fără călători,
opreşte în staţia goală,
nu ia pe nimeni şi pleacă,
urmându-şi orarul nemţesc într-un sat din Westfalia.

Constant, echidistant,
până mai ieri a fost azi,  
până nu demult a fost prezent,
până ce-a trecut a devenit tot una cu zile din viitor de care mă leagă ceva adânc
precum nişte cuvinte pe-o ilustrată scrisă anume pentru mine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu