Azi după-amiază am urcat până la Sanatoriul Bisericani. Am lăsat maşina la intrarea de jos. Acest sanatoriu a fost un loc important pentru viaţa mea şi pentru poezia mea. Nu am mai regăsit aproape nimic din ce-a fost cândva. În vremea aceea sanatoriul era curat, parcul îngrijit, clădirile întreţinute, atmosfera ca de staţiune. Azi, din motive confuze, totul e ruină. Va trebui să revin într-o zi ca să fac fotografii şi să-mi amintesc de acei ani în care poezia era pentru mine aproape totul.

Sunt şocat de vestea morţii lui George Pruteanu. Fără George Pruteanu lumea românească va fi mai săracă şi mai lipsită de apărare. Nu i-am împărtăşit oscilaţiile politice (pe care însă le-am înţeles perfect: un om de valoarea lui trebuia să-şi facă auzită vocea cumva într-o Românie în care oamenii de valoare, la toate nivelurile, sunt daţi la o parte, ignoraţi şi chiar şicanaţi), dar George Pruteanu era din specia marilor pedagogi pe care românii i-au avut. În aceste vremuri în care falsele valori, "ţopârlăneala" (cum el însuşi nu ezita să califice comportamente, gesturi şi atitudini) şi mahalaua copleşesc România, el a pledat răspicat pentru carte, pentru valoare, pentru bunul simţ, pentru dragoste de ţară, pentru educaţie. Îi păsa. În zilele noastre sunt foarte rari oamenii cărora le pasă. El era dintre ei. Nu voi uita niciodată câtă energie şi capacitate de convingere pusese în acţiune în critica pe care o făcea atât manelelor, cât şi televiziunilor sau realizatorilor de emisiuni tv care promovau acest gen muzical. O pierdere care nu va putea fi înlocuită niciodată. Dumnezeu să-l odihnească!

Joi seară, am avut lectura publică la Muzeul Memorial "Calistrat Hogaş". Am pus afişe la câteva librării din oraş şi la mine la serviciu. Emil Nicolae, gazda manifestării, a inclus şi un anunţ în ziarul "Realitatea". Ştefan al meu, cu chitara lui, m-a acompaniat. Iuliana şi Ioana au fost şi ele cu mine. Au venit prieteni, oameni interesaţi de poezie în general şi poate de poezia mea, iar eu m-am simţit confortabil, cu adevărat ca între prieteni. Vasile Spiridon mi-a făcut o prezentare amplă, detaliată, în care a explicat un pic "himerismul". Am citit vreo 25 de poeme. Erau acolo Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, profesorul Tomşa, pictorul Dinu Huminiuc, domnul Caraza. La o cafea şi un pahar de vin, am discutat apoi lucruri uşoare, amuzante, am râs. A fost o seară chiar foarte plăcută. Bună idee a avut conducerea Uniunii Scriitorilor cu aceste lecturi.



Joi preocupări intelectuale, cum spuneam, dar azi am fost la Mastacăn unde am ajutat la semănat, pe câmp, nu departe de casă, apoi am curăţat pomii din livada noastră. Mama mulţumită pur şi simplu că venisem acasă. M-am bucurat şi eu de bucuria ei. Nu pot veni în fiecare zi, dar ea e mulţumită şi aşa. Cât priveşte curăţatul merilor, aceasta mi s-a părut o activitate mai apropiată de recitalul de poezie de alaltăieri. Se simte venirea primăverii.

Mâine, la orele 17, la casa bătrânului Hogaş cel Scos-Din-Manuale, voi citi poezii în faţa publicului care va veni. Am dat telefoane, vor fi anunţuri în ziar, am pus afişe. Ştefan al meu mă va acompania la chitară. Emoţii. Va trece repede totul, ca o injecţie. Va trece, dar întâi să vină. Sunt fericit că am ceva ce pot să dăruiesc: poezia. Nu e deloc puţin. Sau cel puţin aşa cred...

Numărul de săptămâna aceasta al "României literare" conţine opt din cele mai noi poeme ale mele: Clipă, Bunăvoinţă, Fericire confuză, Absenţa ta, Echilibrat, Tu, Sub val, Curând. Toate fac parte din volumul "Cât de departe am mers", încă în manuscris, încă în căutarea unui editor. Chiar dacă poezia este oarecum împinsă înspre margini în zilele noastre, eu tot mă bucur din tot sufletul, ca un copil, de fiecare dată când versurile îmi apar prin reviste. De ce să nu recunosc că acestea sunt dintre cele mai bune întâmplări pe care le trăiesc? Iar dacă revista este "România literară", cu atât mai bine. Această revistă a fost pentru mine, în ultimii cincisprezece ani, un fel de şcoală, un fel de reper, alături de altele, un punct de sprijin. Şi încă mai este. Şi sper să fie mereu. Cu atât mai mult cu cât de o vreme plănuiesc (visez) să scriu cronici literare numai bune de publicat în paginile ei. Cu atât mai mult cu cât simt că în redacţie atmosfera îmi este favorabilă, iar poeta Constanţa Buzea continuă să fie de partea poeziei mele la fel cum era în ultima perioadă a anilor optzeci, la începuturile mele literare, când reuşea să-mi publice, din când în când, în "Amfiteatru", poemele încărcate de spectrul sanatoriul în care mă izolasem cu intenţii literare. O zi frumoasă. Mă aştern la scris scrisori, de mână, cu stiloul, pe hârtie.

Într-o emisiune de pe TVR Cultural, poeta, prozatoarea, eseista Ruxandra Cesereanu se prezintă, ca să spun aşa, foarte coerent şi foarte convingător. Este dintre scriitoarele de azi pe care le admir cel mai mult. Pentru că scrie bine, pentru că mesajul ei este foarte limpede, pentru că este harnică şi serioasă, pentru că îi plac călătoriile, pentru că este inteligentă şi pentru că reuşeşte să rămână, în pofida imaginii de luptătoare (pe care mi se pare că o cultivă cu intenţie literară), în spaţiul misterios şi plin de poezie al feminităţii.

Probabil că nimeni nu poate să-mi spună cum să fac să mă detaşez de toate ale vieţii, cu bune şi mai puţin bune, ca să pot scrie măcar două pagini pe zi. Am tot adunat note, dar prima frază a romanului pe care vreau să-l construiesc nu a răsărit. Răspunsul va trebui să-l caut singur. Şi cât mai repede. Altfel, nici o justificare, nici o plângere, nici un cuvânt de consolare nu va avea vreo valoare vreodată.

Îl urmăresc cu încântare pe poetul Dinu Flămând într-o emisiune care îi este dedicată pe TV Cultural. Îmi place claritatea ideilor în tot ceea ce spune, îmi plac simplitatea şi modestia atitudinii, îmi place şi admiraţia lui pentru Fernando Pessoa, portughezul spre care "himerismul" meu şi-a întins unele fire de legătură. Sunt multe lucruri interesante în ceea ce îl priveşte pe acest poet, dar în această emisiune cel mai mult mi-a atras atenţia următoarea afirmaţie: "Poezia este mai mult pentru vârstele mature."

Mă tem că uităm în timpurile acestea cât de importantă pentru viaţa noastră este admiraţia. Mă gândesc atât la admiraţia pentru oamenii de valoare în viaţă, cât şi la admiraţia pentru marile modele trecute în lumea umbrelor. Sunt mişcat de forţa şi intensitatea admiraţiei lui Thomas Mann pentru Richard Wagner, aşa cum reiese ea din conferinţa "Richard Wagner şi Inelul Nibelungilor" (Thomas Mann, Germania şi germanii, eseuri, traducere de Janina Ianoşi, Ed. Humanitas, 1998), şi mă încântă admiraţia lui Wagner pentru Beethoven. Iată ce spune autorul "Muntelui vrăjit" (a cărui casă, în paranteză fie spus, am căutat-o fără succes acum doi ani la Zürich) despre cel care a creat "Lohengrin": "Nu pot să uit vreodată ceea ce , ca unul care se desfată şi învaţă de la el, îi datorez eu lui Wagner, nu pot să uit vreodată orele de fericire adâncă, solitară, în mijlocul mulţimii din teatru, orele pline de fior şi încântare a nervilor şi intelectului, de înţelegere ale unor lucruri de o importanţă mare şi mişcătoare pe care numai această artă ţi le oferă." Şi iată ce spune Wagner, bătrân fiind, despre Beethoven: "Despre el nu se poate vorbi fără să cazi în extaz". "Căci admiraţia - continuă cel care a scris Casa Buddenbrook - este lucrul cel mai de preţ de care dispunem. Da, dacă aş fi întrebat ce afect, ce raport sentimental faţă de fenomenele lumii, ale artei şi ale vieţii îl consider eu a fi cel mai frumos, cel mai fericit, mai favorabil, mai indispensabil, aş răspunde fără nici o reţinere: admiraţia." N-aş vrea să cred că epoca noastră nu are modele demne de admiraţie sau că scriitorii şi creatorii, oamenii în general nu mai reuşesc să se ridice la nivelul care să-i facă în stare să admire. Nu, convingerea mea este că fiecare timp - iar al nostru nu poate să facă excepţie - cuprinde în el atât modelele cât şi rezervele de admiraţie pe care acestea le merită. Singura problemă - dacă poate fi aceasta o problemă - este că atmosfera generală din societate nu încurajează (iar o parte din vină o poartă sistemul de educaţie) acel tip de exerciţii de admiraţie pe care nu demult Cioran le practica cu demnitate şi strălucire.