Ana Blandiana: Text pe coperta antologiei "Maniera sau cât de departe am mers" de Vasile Baghiu (Ed. Cartier, 2025)

Ana Blandiana:

"Momentul descoperirii versurilor lui Vasile Baghiu în 1988 mi-a rămas în minte nu ca o descoperire literară, ci – oricât ar părea de ciudat – ca un moment al biografiei mele.

Destinul poetului tânăr care lucra într-un sanatoriu TBC din Munții Neamțului, scriind poeme de o halucinantă autenticitate despre țări și mări de la capătul lumii, m-a emoționat profund și m-a încurajat ca un simbol al puterii de a fi liber în pofida frontierelor de orice fel, ca un simbol al capacității poeziei de a depăși realitatea construind o altă realitate în locul ei.

Zecile de ani care au trecut de atunci au adăugat acestui destin noi și noi argumente de nesocotire a frontierelor, de la originalul concept al „himerismului” și volumele de poezie la romanele pline de viață și eseurile pline de idei, de la cariera științifică la traducerile literare si schița traiectoriei internaționale.

Vasile Baghiu este la această oră nu doar unul dintre reprezentanții de marcă ai generației 90, ci și unul dintre scriitorii cei mai compleți și mai împliniți ai literaturii române actuale.

Dumnezeu i-a dat doar talentul, destinul a avut puterea sa și-l construiască singur."

(Text pe coperta a patra a antologiei de poezie "Maniera sau Cât de departe am mers" (Editura Cartier; prefață de Mihai Iovănel)

Mihai Iovănel: Prefață la volumul MANIERA SAU CÂT DE DEPARTE AM MERS de Vasile Baghiu

Mihai Iovănel: Prefață la volumul MANIERA SAU CÂT DE DEPARTE AM MERS (Ed. Cartier, Chișinău, 2025) 

Poeții s-au lamentat adesea că nu sunt înțeleși la timp, dar nu mai puțin notabil este neajunsul de a fi înțeles prea bine și prea devreme. Cioran a scris despre asta în legătură cu poezia lui Paul Valéry. Comparat cu poeții-vedetă din anii ’90, Vasile Baghiu a avut un parcurs mai degrabă discret. Sigur, nu a trecut neobservat, nici pe departe. Despre poezia lui au scris destui din criticii relevanți ai momentului. Dar comparat cu nume precum Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu sau Angela Marinescu (din altă generație, dar reinventată după căderea comunismului), a căror notorietate captată în anii ’90 a continuat să producă citări și discipoli, poezia lui Baghiu a rămas în planul al doilea. Relativ recunoscută, dar nu neapărat cunoscută.

Efectul paradoxal al acestei situații este că azi această poezie pare neatinsă de efectele secundare ale succesului în formă continuată. Recitindu-i acum pe Ioan Es. Pop sau pe Cristian Popescu, îi recitim în primul rând prin lentila imitatorilor lor, care au topit ca lăcustele tot ce păruse nou, transformând originalitatea în „școală” și manierism. Pe când autorului acestei antologii abia acum își accesează/manifestă cu adevărat contemporaneitatea.