Vasile Baghiu: "Poezia între teorie și praxis" - cronică la volumul "Cele două capete ale tăcerii" (Ed. Eikon, 2021) de Vianu Mureșan

Vasile Baghiu

Poezia între teorie și praxis

                 

                    Cronica a apărut în revista Familia, nr 4/ 2025 și poate fi citită AICI

Vianu Mureșan a devenit – printr-o neobosită și admirabilă peregrinare culturală prin orașele țării, împreună cu o redutabilă echipă a Editurii Eikon, cu toți eikoniștii, cum li se spune – un tip de conferențiar ambulant, coborât parcă din altă epocă, a entuziasmului pentru iluminarea maselor. Este o experiență unică să-l auzi vorbind despre Nietzsche sau Levinas, despre sensul și rostul literaturii și ale poeziei sau despre condiția omului în epoca globalizării cu o însuflețire egală și fără rest, fie într-o sală plină cu sute de oameni, fie la un târg de carte în aer liber, într-un mic oraș de provincie în care audiența e răzlețită și curioasă ca la iarmaroc, fie într-un cadru mai restrâns al sălii unei biblioteci. Oriunde, el reușește să trezească interesul și curiozitatea auditoriului printr-o maieutică personală în care până și tonul întrebărilor pe seama cărora înaintează impetuos în explorarea temelor are ceva misterios și profund.

Eseist remarcabil pe linie filosofică, dar și literară, prozator, critic, autor de articole, realizator și prezentator de televiziune mai recent, el scrie și poezie cu același patos intelectual al cuprinderii înțelesului vieții și al lumii cu o gamă variată de instrumente.

De fapt, el revine acum la poezie, după douăzeci de ani de la volumele debutului: Epifania tăcerilor (2000) și Ceasurile mamifere (2003).

Indiferent dacă are sau nu legătură cu începuturile, volumul relativ recent de poeme, Cele două capete ale tăcerii (Eikon, 2021), pune surdină, fie și pe fragmente, elanului său „misionar-literar”, pentru că Vianu Mureșan este conștient că poezia se supune unor legi speciale care, dacă nu ții cont de ele, te pot duce la eșec.

Așa se face că în ceea ce privește poezia, adunată în acest volum substanțial, impresia la lectură este de trecere a combustiei creatoare pe ralanti, de racordare parcă la sonurile ivănesciene descriptiv-reflexive, la acel monolog interior nesfârșit și încărcat de poeticitate: „poate că acel vuiet al apei/ despre care nimeni nu știe când a început, nici câte limbi s-au topit până să iasă, un sunet în care e și tânguire/ și amenințare, și melancolie/ poate că acel geamăt stins/ ca de înecat când îi intră soarele în gură/ îi făcea pe greci să creadă/ că în adâncul mării zace un zeu”. (poate că acel vuiet)

Writer-in-residence, pentru a doua oară, la Heinrich-Böll-Haus Langenbroich

Recent, am primit cu multă bucurie vestea extraordinară că am fost selectat, pentru a doua oară, după douăzeci și trei de ani, pentru prestigioasa bursă „Heinrich Böll” a statului german, care înseamnă, între altele, și o perioadă de creație în casa din North-Rhein Westfalen a cunoscutului laureat Nobel.

Acest moment nu este doar o deosebit de onorantă recunoaștere din străinătate a creației mele literare, ci și o atenție venită de undeva din Vestul Europei pentru un scriitor român.
Momentul este foarte bun, îmi este limpede, însă împărtășindu-l aici simt nevoia să mai adaug ceva.
În timp, am avut parte, la fel ca acum, nu de puține alte astfel de recunoașteri, iar în ultimii ani de publicarea, de exemplu, în reviste importante din Australia sau Marea Britanie, dar trebuie să subliniez, în spiritul adevărului, că ele nu au venit, ca în alte cazuri din lumea noastră românească, pe seama susținerii și promovării instituționale din țară, cum ar fi fost firesc într-o țară normală și cum și eu aș fi fost bucuros să accept dacă s-ar fi întâmplat.
Nu, nu mi-au lipsit, vreau să spun, nici aici acasă, ca scriitor, momentele adevărate de recunoaștere, dar aproape de fiecare dată când au venit, din partea organizațiilor și instituțiilor care au legătură cu literatura, ele au fost mai mult rezultatul onestității unor personalități care au decis să susțină public valoarea și de asemenea, în aceeași măsură, au fost consecința firii mele perseverente. Oricum, foarte puțin spre deloc expresia disponibilității și receptivității mediilor literare oficiale și ale establishment-ului pentru noutate și diversitate.
Așa cum arată acum, lumea noastră literară (cu întreg sistemul ei instituțional și organizațional) încă nu este, din păcate, dispusă la deschidere, transparență, echitate și democratizare. De aceea, soluția pentru un scriitor „nealiniat” rămâne perseverența pe un drum propriu, deloc ușor, dar poate mai cinstit și mai autentic.