Realitatea în care trăiesc este românească şi nu se potriveşte aproape cu nimic

Multe proiecte aglomerate, timp limitat, energii pe care trebuie să le iau din neant. Nici disciplina nemţească asimilată cât de cât în rezidenţele pe care le-am avut în ţările în care se vorbeşte germana nu-mi este parcă de niciun folos, pentru că realitatea în care trăiesc este românească şi nu se potriveşte aproape cu nimic. Este o realitate a noastră pe care de multe ori numai noi românii care ne ducem viaţa aici o înţelegem. Foarte probabil, ar trebui să le iau pe rând, să fiu surd la zgomotele de tot felul şi să le duc la capăt orice-ar fi, oricât ar lua, un an, doi, cinci, zece, un veac. Nu am încotro. Ordinea e singura salvare. Şi credinţa că merită tot efortul. Şi bucuria de a lucra. Şi câte şi mai câte.

Nu reuşim să ieşim decisiv şi limpede din apăsarea comunismului

Îi înţeleg foarte bine pe cei care se gândesc în aceste zile - având în vedere abuzurile, nedreptăţile şi trend-ul politic - să plece din ţară. Am avut şi eu, în timp, astfel de tentative faţă de care, din diverse pricini, nu am fost consecvent. Opţiunile şi deciziile acestea ţin prea mult de motivele personale ale fiecăruia în parte şi de organizarea strict individuală sau familială a vieţii ca să poată fi judecate în termeni etici generali sau de altă natură, patriotică sau cine mai ştie cum. Mă feresc de astfel de judecăţi. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la cei care s-au sacrificat în războaie, în revoluţii sau pur şi simplu în modul adesea eroic în care şi-au trăit şi asumat viaţa aici, în România, tocmai pentru că au considerat că acesta este locul lor şi că nu trebuie să permită nimănui să-i forţeze să-şi ia lumea în cap, o rezistenţă extraordinară, fireşte, care ne permite acum să fim o ţară, în fine, să avem ceea ce avem. Tot aşa cum nu pot să nu mă bucur pentru cei care au reuşit să aibă o viaţă demnă în altă parte, oriunde. La fel cum nu-mi pot reprima sentimentul de imensă tristeţe că lucrurile nu merg cum ar trebui şi cum am merita, că nu reuşim să ieşim decisiv şi limpede din apăsarea comunismului.

E o combinaţie de viaţă şi artă

Scriu de obicei pe muzică rock, fie ele piese vechi sau noi. Fraza prinde în unele momente aripi, în special la refrenele acelea în care sălile de concerte sunt în delir, iar eu simt că nu doar scriu, ci şi trăiesc odată cu rândurile care se adună pe ecran. E o combinaţie de viaţă şi artă care îmi place nespus, care îmi dă un sens, chiar dacă doar de o clipă. Însă e clipa mea pe care o preţuiesc şi din care îmi iau energia şi motivaţia.