marți, septembrie 17, 2013

„Viaţa unui om este mai presus de orice tip de artă.”

„Viaţa unui om este mai presus de orice tip de artă.”
interviu realizat de Constantin Piştea
 interviul a fost postat pe Blogul lui Constantin Piştea şi în revista Observatorul militar (11-17 septembrie 2013) 

Domnule Baghiu, v-aţi făcut cunoscut mai întâi ca poet. Aţi propus chiar şi un concept, sub formă de manifest, o orientare nouă în poezie, pe care aţi numit-o „himerism”. Ce se dorea acest concept şi de ce aţi simţit nevoia lui?
„Himerismul” se dorea mai întâi o glosă teoretică la poemele pe care le scrisesem şi pe care le simţeam – prin evaziunea lor geografică şi temporală şi prin maladivul sanatorial – diferite de acelea care se scriau atunci, dar era, în fond, o reacţie (altfel, declarată chiar în primul manifest din 1998) la ubicuitatea inconsistentă şi dominatoare a paradigmei postmoderniste. În 1988, cu un an aşadar înainte de Revoluţie, când am scris primele poeme în care „călătoream”, în maniera aceasta himeristă, peste graniţe, adică fără paşaport şi fără să-mi pese de comunismul din jur (chiar dacă totul se întâmpla numai în imaginarul poetic), lumea literară era suprasaturată de ironie de dragul ironiei, de intertextualitate şi alte poveşti textualiste. Eu scriam din perspectiva unui om care trăia într-un sanatoriu şi făcea incursiuni prin lume cu aerul cel mai nonşalant posibil. Practic, nu eram pe aceeaşi lungime de undă cu generaţia mea şi nu este nici o umbră de orgoliu în această constatare. Este doar consemnarea unei situaţii pe care am trăit-o. Am simţit nevoia acestui concept pentru că voiam să subliniez diferenţa şi pentru că voiam să ofer lumii literare o perspectivă diferită de paradigma oficială. Postmodernismul era paradigma oficială, acceptată din cât se părea şi de sistem, pentru că nu îngăduia diferenţa. Toţi erau postmodernişti, iar acesta este încă un motiv pentru care am încercat breşa „himeristă”.

Aţi publicat poezie până într-un punct, în care aţi pătruns pe piaţa literară cu un volum de proză scurtă. Ulterior, v-au apărut două romane şi se pare că v-aţi orientat către proză. Ce se întâmplă cu poezia? De ce această schimbare? Este o schimbare profundă sau numai aparentă, numai faţă de public?
Proza exercită o atracţie la fel de puternică asupra mea precum poezia. Prozele scurte din „Punctul de plecare” (Compania, 2004) sunt primele mele tatonări ale prozei realist-existenţiale şi autoficţionale, după ce scrisesem romanul „Ospiciul”, care avea să apără doi ani mai târziu la Editura Vinea, un roman mai îndatorat poeziei, ca stil şi substanţă. Acele povestiri rupte dintr-o realitate trăită au pregătit într-un fel romanul autobiografic „Planuri de viaţă” (Polirom, 2012), scris în totalitate în străinătate, dar şi pe acesta pe care încă îl am în lucru, căruia nu i-am găsit încă titlu şi care va apărea, se pare, anul viitor. Poezia nu a ieşit, totuşi, din atenţia mea în tot acest timp, pentru că în 2008 am publicat volumul de poeme „Cât de departe am mers”, iar în 2012 volumul „Depresie”, ambele la Editura Limes. Schimbarea, dacă avem de a face cu o schimbare, constă mai mult poate în raportarea mea de acum (diferită faţă de altădată) la scris. Privesc cu un ochi mai profesionist relaţia mea cu scrisul, mai tehnic, mai organizat. Proza impune profesionalizarea, disciplinarea, programul.


Recunosc faptul că, înainte de a citi ceva scris de dumneavoastră (romanul „Planuri de viaţă”, Polirom, 2012), am găsit memoriile tatălui, Vasile Gh. Baghiu, fost prizonier în U.R.S.S.. Ulterior, am regăsit fragmente din aceste memorii adaptate la ficţiunea din romanul amintit şi am înţeles că ele reprezintă mult pentru dumneavoastră. Totuşi, de ce aţi considerat important ca gândurile acelea zbuciumate, pe care Vasile Gh. Baghiu le scria prin anii '50, să ajungă la cât mai mulţi români?
În primul rând pentru că am simţit că manuscrisul are o valoare specială, documentar-istorică (este una dintre foarte puţinele scrieri despre prizonieratul sovietic şi una dintre foarte puţinele scrieri datând din anii cincizeci) şi literară (talentul de povestitor al tatălui meu a fost remarcat de cei care au scris depspre aceste memorii), apoi pentru că mi s-a părut că  este o datorie morală de fiu să duc mai departe munca lui plină de curaj (în acei ani, aceste memorii l-ar fi putut costa liberatea şi viaţa), să o aduc la lumină, să o fac cunoscută, să devină o carte, aşa cum fusese şi în intenţia lui. Nu în ultimul rând, pentru că eu cred că este nevoie de aducerea la adevăr a istoriei prin aducerea la lumină a acestor mărturii.  Ele ar trebui să fie extrem de preţioase pentru istorici şi pentru istoricii literari, dar din păcate sunt aproape ignorate. Am reuşit să fac cât de cât cunoscute memoriile tatălui meu, însă din motive încă nedesluşite ele nu au receptarea pe care ar merita-o.

Cât de mult v-a influenţat cariera de scriitor caietul cu însemnări al tatălui?
După ce am descoperit caietul (imediat după moartea tatălui meu, în 1974, când eu aveam opt ani), am trăit tot timpul sentimentul că trebuie să am grijă de ceva important, ceva care era mai presus de înţelegerea mea de copil, dar care a devenit, în timp, un fel de reper de moralitate care îmi oferea protecţie faţă de o lume decăzută, forţată de regimul comunist să decadă. În acest sens, caietul tatălui meu m-a format, aş putea spune, pentru că m-a obligat la un anumit tip de atitudine prin care am încercat să mă menţin în zona demnităţii, în fapt, a normalităţii. Mai mult, bătălia pe care am dus-o în anii nouăzeci pentru publicarea lui mi-a arătat ipocriziile şi laşităţile lumii noastre literare, ceea ce m-a influenţat în drumul meu în literatură. Am încercat să prind aceste trăiri în „Planuri de viaţă” şi se pare că măcar în parte am reuşit, pentru că în acest roman este în fond povestea unei familii care supravieţuieşte unor timpuri grele.

Până în 1989, aţi lucrat timp de şapte ani ca asistent medical la Sanatoriul de tuberculoză Bisericani din Munţii Neamţului. Ulterior, aţi trecut printr-un laborator de toxicologie, un cabinet privat de cardiologie, iar acum sunteţi psiholog într-un serviciu de promovare a sănătăţii... Cum v-au schimbat aceste experienţe şi cât de des faceţi apel la ele în ceea ce scrieţi?
Experienţele legate de boală şi moarte din prima tinereţe de la sanatoriul de tuberculoză Bisericani (unde am trăit şi am lucrat), precum şi toate experienţele profesionale din lumea medicală care au urmat au avut un impact puternic asupra mea. În primul rând m-au ajutat să înţeleg mai bine viaţa, apoi m-au ferit de superficialitate şi frivolitate, lucruri care împreună au au avut influenţă reală asupra scrisului meu. Scrisul, aşa cum îl văd eu, este mai mult o chestiune de viaţă decât una de artă, iar ca să ai acest tip de înţelegere (care este, fireşte, doar unul între altele posibile) trebuie să accepţi mai întâi că viaţa unui om este mai presus de orice tip de artă, să renunţi practic la orgoliul de scriitor, lucrul cel mai important pe care l-am învăţat din lumea bolilor. Boala este o prezenţă definitorie atât în poezia pe care am scris-o, cât şi în proza al cărei teren îl tatonez mai atent în ultima vreme. Faptul că unii critici m-au numit „poetul sanatoriului” arată cât de mult scrisul meu a primit pe această filieră. Nu fac apel la aceste experienţe în mod intenţionat. Ele vin firesc, pentru că scrisul îşi trage substanţa din trăirile autorului, din experienţele sale, chiar şi atunci când pretinde că totul este ficţiune pură. Nu există ficţiune pură. Arta este retrăirea unor emoţii profund personale într-un cadru construit, inventat. Fireşte că deopotrivă domeniul suferinţei şi acela al mecanismelor psiho-emoţionale sunt nişte resurse inepuizabile pentru un scriitor, iar eu încerc să profit cât pot de mult de accesul pe care îl am la ele.

Vă urmăresc pe Facebook şi ştiu că sunteţi un scriitor care ţine „cu dinţii” de programul său de scris. Nu prea faceţi rabat de la rutina aceasta atât de necesară unui „muncitor al literelor”... Totuşi, cum vă alimentaţi zilnic ambiţia de a scrie?
Ambiţia de a scrie... Recunosc, există şi aşa ceva. Nici un scriitor nu trăieşte doar din predispoziţia naturală spre scris. Nu-mi place să stau la dispoziţia inspiraţiei, aşa că recurg la exerciţii de voinţă, la exerciţii propriu-zise de scris. Sunt zile în care nu ai chef să scrii, dar dacă reuşeşti să te ridici din inerţiile tale şi să te aduci în faţa computerului sau a paginii albe fie şi numai pentru o jumătate de oră (dar e necesar mai mult decât atât), bătălia e câştigată. Se întâmplă să ai zile proaste, pentru că aşa este viaţa, se ştie, dar acele zile proaste pot fi transformate în zile bune dacă reuşeşti să sari măcar un pas înafara umbrei tale. Bătălia se dă pe un teren al lucrurilor mărunte, de fapt. Este adesea o bătălie pentru scrierea unei amărâte de pagini pe care ulterior nici nu o păstrezi, dar ea adaugă puncte importante la puterea ta de a duce la capăt un proiect. Am învăţat aceste lucruri simple şi de prin rezidenţele germane în care am avut şansa să trăiesc în ultimii ani.

„Planuri de viaţă” a fost publicat de o editură importantă, Polirom. Chiar dacă n-am auzit să vă fi dat banii afară din casă, trebuie că volumul acesta a schimbat ceva în percepţia publicului faţă de dumneavoastră. Aţi simţit că parteneriatul cu o editură mare v-a făcut mai cunoscut?
E adevărat, nu am ajuns nici pe departe să mă dea banii afară din casă, cum ziceţi, dar cred că publicul meu s-a extins, s-a diversificat. Simt asta pentru că primesc mesaje de la oameni pe care nu-i cunosc, care îmi vorbesc despre „Planuri de viaţă” şi despre scrisul meu, împărtăşesc cu mine impresiile lor de lectură, îmi pun întrebări. Cum eu scriu pentru cititorii de azi, acest amănunt al vieţii mele din ultimul timp, comunicarea mai apropiată cu cititorii, îmi place foarte mult şi mă motivează în plus la scris. Îm conferă mai mult sens pentru tot ceea ce fac, pentru bătălia aceasta pe care – nu vreau să spun vorbe mari – o duc împotriva timpului, pentru efortul susţinut de a găsi un drum al meu în spaţiul literaturii.

Cum şi când scrieţi? (direct pe calculator?, la birou?, scrieţi repede? Etc.)
În ultima vreme scriu mult direct la computer, dar îmi fac mereu note pe nişte carneţele pe care le fac uitate prin buzunarele hainelor, pe la serviciu şi prin casă, ca să le am mereu la îndemână. Iar dacă odată nu prea îndrăzneam să-mi notez chiar în orice împrejurare, acum fac lucrul acesta cu aerul cel mai calm din lume şi oarecum indiferent la privirile celor din jur. Este stingheritoare „poza scriitorului” la noi, spre deosebire de Occident, unde nu te bagă nimeni în seamă chiar dacă stai într-un picior. Oricum ar fi, aceste note îmi sunt necesare, e limpede, pentru că nu vreau să mă las în voia memoriei şi a imaginaţiei, care sunt înşelătoare. Scriu uneori şi pe coli A4, cu stilou cu peniţă şi cerneală, mai ales când sunt într-o dispoziţie excesiv romantică. Romantismul se insinuează şi în viaţa noastră ultra-modernă cu multă eficienţă. Transcriu apoi de pe aceste foi pe computer, însă ceea ce este important pentru mine în această ecuaţie mi se pare faptul că am la îndemână mai multe căi prin care pot ajunge la acelaşi rezultat şi pe care le urmez în funcţie de situaţia de viaţă concretă şi de tipul de emoţie al momentului.



Vasile Baghiu (n. 1965, Borleşti, Neamţ) este inventatorul „himerismului”, concept şi manifest care teoretizează o direcţie nouă în poezie. Semnează mai multe volume de poeme (printre care Gustul înstrăinării, 1994; Rătăcirile doamnei Bovary, 1996; Himerus Alter in Rheinland, 2003; Cât de departe am mers, 2008), o culegere de proză scurtă (Punctul de plecare, 2004), două romane (Ospiciul, 2006 – Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi, Planuri de viaţă, 2012 – Premiul „Liviu Rebreanu”), cronici literare şi eseuri în diverse reviste. În 1998, îngrijeşte volumul Prizonier în URSS, scris de tatăl sau, Vasile Gh. Baghiu (1922-1974), în anii '50, imediat după întoarcerea din prizonieratul sovietic. A fost tradus în germană, spaniolă, italiană, rusă, maghiară, slovacă şi cehă. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al PEN-Club. Psiholog în promovarea sănătăţii, locuieşte la Piatra Neamţ, este căsătorit şi are doi copii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu