Tot ce știu despre scris astăzi nu-mi folosește la nimic atunci când încep o nouă pagină. Mă simt în fiecare zi ca un începător în fața computerului sau a paginii albe. Totul în această chestiune sofisticată are prospețimea unei dimineți asemănătoare cu toate diminețile și totuși complet diferită de toate celelalte. Acesta îmi arată limpede cât de mult scrisul seamănă cu trăirea.
Astfel, deși un scriitor ajunge să scrie mai multe cărți, faptul nu-l protejează de stângăcii de tot felul, de clișee de gândire și de exprimare, de manierism, de lipsă de substanță. Tot așa cum, deși ajungem să avem, cu trecerea timpului, ceea ce numim experiență de viață, aceasta nu ne scutește de greșeli, de eșecuri, de suferințe. Scrisul și viața ne solicită deopotrivă resursele noastre cele mai noi, spontaneitatea cea mai adevărată, achizițiile în plan intelectual și emoțional cele mai recente. Este, în ambele situații, ca atunci când te afli la un spectacol-experiment interactiv și ești solicitat, ca spectator, să participi, să dai replici, să urci poate pe scenă și nu doar să privești relaxat, cum ți-ai dori. Nu poți spune - nici atunci când scrii, nici atunci când trăiești - că trecerea anilor ți-a dat instrumente sigure de apărare, iar cel mai bun exemplu este tocmai acesta despre care încerc să spun acum câte ceva, anume că experiența devine adesea un lest care trebuie aruncat peste bord. Fenomenul, dacă este adevărat, devine un avantaj într-o lume ca a noastră care tinde să anuleze trecutul și memoria și să trăiască numai în prezent și, uneori, puțin, în viitor, dar poate fi un impediment în încercarea, eroică, pe care o recunoaștem la unii oameni, fie ei scriitori sau nu, de a păstra ceea ce se pierde, de a aduce la lumină ceea ce merită să meargă mai departe, de a încetini trecerea timpului. De aici și necesitatea de a fi mereu cu antenele pregătite, atât atunci când butonezi la taste sau scrii pe hârtie, cât și atunci când încerci să fii personaj principal în propria viață. O nouă pagină și o nouă zi au în ele același potențial de activare, de amestec perfect de cunoscut și necunoscut, de vechi și nou, de acțiune și renunțare. Mă gândesc acum că dacă așa stau lucrurile, dacă scrisul și viața se confundă adesea până la identificare la un anumit nivel, este recomandabil poate să privim - scrisul ca scriitori și cititul în postura de cititori - cât mai puțin tehnic și cât mai puțin teoretic și mai mult ca pe niște fațete ale vieții, cum și sunt altfel, dacă mai trebuie repetat acest adevăr simplu. De fapt, adevărurile simple, banalitățile, truismele merită să fie repetate tocmai pentru a le păstra calitatea de lucru comun, de care avem tot atâta nevoie în viață cât avem de niște indicatoare rutiere într-o excursie prin țări străine.
Astfel, deși un scriitor ajunge să scrie mai multe cărți, faptul nu-l protejează de stângăcii de tot felul, de clișee de gândire și de exprimare, de manierism, de lipsă de substanță. Tot așa cum, deși ajungem să avem, cu trecerea timpului, ceea ce numim experiență de viață, aceasta nu ne scutește de greșeli, de eșecuri, de suferințe. Scrisul și viața ne solicită deopotrivă resursele noastre cele mai noi, spontaneitatea cea mai adevărată, achizițiile în plan intelectual și emoțional cele mai recente. Este, în ambele situații, ca atunci când te afli la un spectacol-experiment interactiv și ești solicitat, ca spectator, să participi, să dai replici, să urci poate pe scenă și nu doar să privești relaxat, cum ți-ai dori. Nu poți spune - nici atunci când scrii, nici atunci când trăiești - că trecerea anilor ți-a dat instrumente sigure de apărare, iar cel mai bun exemplu este tocmai acesta despre care încerc să spun acum câte ceva, anume că experiența devine adesea un lest care trebuie aruncat peste bord. Fenomenul, dacă este adevărat, devine un avantaj într-o lume ca a noastră care tinde să anuleze trecutul și memoria și să trăiască numai în prezent și, uneori, puțin, în viitor, dar poate fi un impediment în încercarea, eroică, pe care o recunoaștem la unii oameni, fie ei scriitori sau nu, de a păstra ceea ce se pierde, de a aduce la lumină ceea ce merită să meargă mai departe, de a încetini trecerea timpului. De aici și necesitatea de a fi mereu cu antenele pregătite, atât atunci când butonezi la taste sau scrii pe hârtie, cât și atunci când încerci să fii personaj principal în propria viață. O nouă pagină și o nouă zi au în ele același potențial de activare, de amestec perfect de cunoscut și necunoscut, de vechi și nou, de acțiune și renunțare. Mă gândesc acum că dacă așa stau lucrurile, dacă scrisul și viața se confundă adesea până la identificare la un anumit nivel, este recomandabil poate să privim - scrisul ca scriitori și cititul în postura de cititori - cât mai puțin tehnic și cât mai puțin teoretic și mai mult ca pe niște fațete ale vieții, cum și sunt altfel, dacă mai trebuie repetat acest adevăr simplu. De fapt, adevărurile simple, banalitățile, truismele merită să fie repetate tocmai pentru a le păstra calitatea de lucru comun, de care avem tot atâta nevoie în viață cât avem de niște indicatoare rutiere într-o excursie prin țări străine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu