luni, august 13, 2012

Când scrisul devine obsesie...

Când scrisul devine obsesie, riscul de a trece pe lângă nuanțele subtile ale lucrurilor și legăturilor dintre ele este cât se poate de real. Preocupat să avansezi în pustietatea paginii, nu mai vezi adevărul din spatele întâmplărilor și situațiilor, uiți ceea ce face ca scrisul să fie un mecanism viu, magic, adică doar un instrument cu ajutorul căruia se construiește lumea. Nu m-au atras niciodată experimentele "artei pentru artă", chiar dacă sunt tentante în sine și înțeleg de ce fascinează spiritele ludice. Cu fiecare vers, cu fiecare rând de proză, am evitat capcana textualismului, pentru că am simțit că astfel mă abat de la încercarea de a cunoaște și de a înțelege.


Când mă trezeam și eu prins uneori de mirajul textualizării, mi se părea că aș fi în situația unui copil căruia îi place mai mult să demonteze jucăriile și nu să se joace propriu-zis cu ele. Poate că și în acest fel am ajuns să inventez himerismul, ca pe o cale diferită de agitația postmodernistă a anilor optzeci, onorabilă și explicabilă și ea în contextul socio-politic al momentului, însă nu pe gustul și aspirațiile mele de atunci. Mă interesează, firește, stilul și posibilitățile lui de rafinare și înțeleg că stilul are adesea aceeași greutate în impactul unei opere literare asupra cititorului cât conținutul, sau mesajul, sau, în fine, cât semnificatul, dar sunt mult mai atras de povestea de viață din spatele lui, de secvențele "umane" cuprinse în el. Nu scriu nici poezie, nici proză mai înainte de a-mi clarifica emoțiile sau, în general, lucrurile pe care le am de spus. Recunosc că descopăr și eu noutatea pe măsură ce avansez în ocuparea spațiului alb al paginii, dar esențiale rămân pentru mine tensiunea declanșatoare a impulsului de a scrie și secvența de viață careia doresc să-i dau expresie. În această privință, fără să ignor noile tendințe și direcții literare, mă simt mai aproape de unii clasici decât de experimentaliștii de azi. Ceea ce mi se pare, în sfârșit, chiar mai important, dincolo de aceste afinități, este ca pagina scrisă să aibă validitate în raport cu ea însăși, adică să aibă credibilitate pentru cititor. Iar credibilitatea aceasta se obține, din cât am putut să-mi dau seama, dintr-un amestec de discreție netrucată și îndrăzneală reținută. Arta de a menține exchilibrul între aceste două atitudini poetic-narative este aceea care conferă autenticitate unei construcții literare, unei opere. Excesele, fie într-o direcție, fie în alta, aduc în față scrisul și mecanismele lui, ceea ce pentru mine înseamnă pierderea sensului adânc, uman, al operei literare. Nu scriem ca să demonstrăm că ne pricepem la scris sau ca să dovedim măiestrie în arta literară, ci mai mult ca să propunem lumii un mod de a vedea lumea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu