Dan Dănilă este poet și traducător. Nu numai poezia sa, așadar, l-a scos în față în peisajul literar românesc, dar și o mulțime de traduceri din germană, franceză și engleză, din poeți și scriitori cunoscuți, cum ar fi Rainer Maria Rilke, François Villon, Georg Trakl, Bertolt Brecht, Charles d’Orléans, Helge Von Bömches, Walter Roth, Georg Scherg, Günter Grass, Wolf von Aichelburg, Dylan Thomas, Ingeborg Bachmann și mulți alții. De asemenea, poate mai puțin știut, el este și un artist plastic cu un palmares serios de expoziții și evenimente pe linia aceasta.
Faptul că locuiește în Baden-Württemberg, Germania, de mai mult timp, chiar din anii nouăzeci, ar putea fi cauza unei nedrepte treceri în umbră a receptării sale, dar fenomenul acesta i-a prins în vârtejul tranziției și pe alți poeți optzeciști rămași în țară și, prin urmare, alta trebuie să fie cauza – una care ține, poate, de misterele sociologiei literare. Poate că și felul lui de a fi, discreția, atitudinea de renunțare, lipsa de entuziasm pentru tot ce ține de carieră și succes sunt la mijloc. Sau chiar o anumită verticalitate, incomodă pentru lumea noastră de azi, pe care o poate observa oricine îl cunoaște câtuși de puțin.Pentru că poetul a continuat să publice volume în limba română, în paralel cu apariții în Germania, iar nivelul valoric al poeziei sale depășește liniile provincialismului, invizibile de la distanță, dar cunoscute de locuitorii spațiului literar. Între numeroasele volume, se pot enumera câteva mai cunoscute: Atlantida există (Editura Limes, Cluj, 2011), Orașe ascunse (Editura Armanis, Sibiu, 2016), Elegii pozitive,EdituraEikon, București, 2020).
Există în poezia lui Dan Dănilă un fel de resemnare pe care doar experiența de călător între două spații culturale, geografice și sufletești pe care i-a oferit-o viața – deopotrivă în siaj livresc, cât și în perspectivă concret-existențială – o poate ține într-un echilibru atât de lipsit de ezitări. Acest poet și-a învățat atât de bine lecția lipsei de consistență a vanității încât nimic din ambițiile și orgoliile cu care majoritatea oamenilor – și a poeților – își complică existența nu îl atinge.
În 2002 l-am cunoscut în timpul primei mele rezidențe la Heinrich-Böll-Haus Langenbroich, unde mi-a făcut o vizită. Am discutat mult atunci, în ambianța primitoare a casei laureatului Nobel, despre poezie și viață și mi-a lăsat impresia unui om legat pentru vecie de valori ale omeniei, muncii cinstite, dreptății și – surprinzător pentru mine, care îi citisem poezia încărcată de sonuri grave, rilkeene, ivănesciene – ale detașării ironice și chiar colorate umoristic.
