Poezia este silită adesea să fie discretă, în contexte în care oameni pragmatici se cred superiori poeților și nu se sfiesc să o și declare, ca niște neghiobi ce sunt. Atunci, în momentele ei de recluziune, în clipele în care se retrage încet-încet de unde simte - întocmai ca o persoană - că nu îi este locul, poezia capătă o mai mare strălucire, o mai mare valoare. Un poet/o poetă nu ar trebui să-și refuze astfel de experiențe ale discreției programate, dacă pot spune așa, pentru că astfel ar rata șansa unui progres, cât de neînsemnat, în înțelegerea nu numai a poeziei, dar mai ales a relației lui/ei cu poezia.