miercuri, mai 13, 2015

Ana Blandiana sau trăirea poetică a propriei epoci

În Revista VATRA​, într-un număr special dedicat poetei  Ana Blandiana​, a fost inclus, la pagina 100, între zeci de contribuţii interesante, şi un text al meu despre domnia sa, solicitat de redacţie şi scris acum doi ani, însă valabil în absolut, asemenea prieteniei noastre literare care nu s-a stins din 1988 până acum.
Articolul în Vatra

Ana Blandiana sau trăirea poetică a propriei epoci
  
Există, se pare, pentru fiecare scriitor o întâlnire literară care contează cel mai mult între toate, atât în planul propriu-zis al scrisului, cât şi în drumul lui în literatură şi în viaţă. Pentru mine, acea întâlnire a fost atunci când am avut şansa să o cunosc pe scriitoarea Ana Blandiana.
Era cu puțin înainte de 1989 și mi-am dat seama imediat nu numai că sunt pe aceeași lungime de undă, ca să spun aşa, cu domnia sa, dar că întâlnesc, în sfârșit, un scriitor care, deși este important, nu are orgoliul și infatuarea atât de răspândite, din păcate, în lumea noastră literară. Atitudinea acestei mari poete exprimă de fapt o cunoaștere reală a vieții. Am înțeles aceasta atunci și mereu în anii care au urmat și în care m-am bucurat deopotrivă de prietenia domniei sale și a scriitorului Romulus Rusan, amândoi niște oameni cu totul speciali, un cuplu unic în literatură.
Această înțelegere adevărată a vieții este, cred, și cheia poeziei pe care Ana Blandiana o scrie, una de cea mai adevărată substanță și a cărei calitate principală – evidentă încă de la prima lectură, asemenea poeziei lui Eminescu sau celei a lui Blaga – este naturalețea. Mi se pare că în persoana scriitoarei Anei Blandiana se întâmplă o rară potrivire a omului-scriitor cu scrisul său. Pe cât de deschisă este autoarea memorabilelor poeme, pe atât de firesc sună fiecare vers. La fel şi paginile de proză și eseurile sale. Pentru că modul în care Ana Blandiana se consumă sufleteşte în proiecte care ţin de viaţa noastră comună de români este nu altceva decât poezie trăită, un acord între scris şi trăit, o trăire poetică a propriei epoci.
Prin timbrul unic al poeziei pe care ne-o dăruieşte și, mai mult, prin calitățile sale umane, prin atenţia pe care am văzut că o acordă fiecărui om cu care stă de vorbă într-o împrejurare sau alta, prin normalitatea atitudinii care nu lasă nici o clipă să se insinueze, repet, vreo umbră de orgoliu de scriitor, prin exuberanţa, altruismul, tenacitatea de a duce la capăt proiectele, prin atitudinea prietenoasă, prin spontaneitatea cu care limpezeşte lucrurile în situații care par tuturor complicate și nu în ultimul rând, fireşte, prin prezenţa sa de o feminitate cuceritoare, Ana Blandiana este o personalitate cu totul aparte în peisajul literar românesc. Există în atitudinea, comportamentul, felul de a fi al Anei Blandiana o atât de umană deschidere înspre celălalt şi o generozitate atât de manifestă încât toate barierele de comunicare dispar în compania sa ca şi cum nu ar fi fost niciodată.
De fapt, şansa mea de a o cunoaşte personal, de a discuta în atâtea rânduri cu domnia sa, de a fi putut fi alături de lupta sa civică din anii nouăzeci a venit după ce am avut un schimb de scrisori, prin 1988, şi după ce mi-a citit primele poeme pe care i le trimisesem atunci, la sfârşitul anilor optzeci, din sanatoriul de tuberculoză în care munceam şi trăiam, undeva în munţi, izolat, nu foarte departe de Piatra Neamţ. Nici nu a trecut o lună și, imediat, am avut bucuria să văd publicate acele poeme pline de călătoriile mele „himerist”-imaginare, în Familia, în rubrica sa pe care chiar începând cu acel număr nu a mai avut voie s-o semneze, regimul ceaușist interzicându-i semnătura. Nu le-a publicat însă oricum, ci cu o prezentare foarte elogioasă care i-a făcut invidioşi pe mulţi dintre colegii de breaslă.
Din acei ani am rămas prieteni, iar prietenia s-a consolidat în timp, în așa fel încât prin 1994, după ce marii editori ai țării refuzaseră publicarea memoriilor din lagărele sovietice ale tatălui meu (memorii scrise în anii cincizeci, nu după 1989!), numai ei doi, Ana Blandiana și Romulus Rusan, au înțeles că manuscrisul trebuia oferit publicului. Și s-au luptat pentru aceasta. Astfel, memoriile au fost difuzate în patru episoade la Radio Europa Liberă, în lectura Ioanei Măgură-Bernard și a lui Ștefan Pisoschi, apoi au apărut fragmentar în revista Memoria, apoi, în sfârşit, integral, la Editura Axa. Au urmat anii de activism civic la Alianța Civică și ai începuturilor proiectului Memorialului Sighet. Le mulțumesc amândurora și aici pentru șansa pe care mi-au oferit-o atunci de a fi aproape de frământările și zbuciumul lor pentru instaurarea democrației în România și pentru refacerea memoriei, o luptă dusă practic împotriva noilor vechi reprezentanți ai statului și nu de puține ori, din păcate, împotriva unei mari părți a elitelor scriitoricești și culturale.
Anii aceia au însemnat mult în formarea mea şi m-am referit aici un pic la câteva momente în care drumul meu ca scriitor s-a intersectat cu al domniei sale pentru a încerca să arât, atât cât se poate, atât cât sunt în stare nişte cuvinte, fie şi în parte, generozitatea şi altruismul unei scriitoare emblematice pentru epoca noastră.
Pentru că am văzut pe viu la acest cuplu literar de legendă ce înseamnă să duci la capăt proiectele, să dai din timpul vieţii tale şi din timpul tău de scris pentru a schimba lumea din jurul tău, pentru a o apăra, pentru că am văzut cât de important este să îţi urmezi drumul pe urmele dreptîţii şi, adesea, să suporţi, în acelaşi timp, atacuri, insulte, ameninţări, să suporţi toate mârşăviile şi calomniile fără să răspunzi, fără să ai replică.
            Ana Blandiana este o poetă recunoscută parcă mai mult în străinătate. Din păcate pentru noi, aș zice, care nu prea știm să ne susținem valorile, deși vrem, pe de altă parte, să fim recunoscuți „afară”. Nici nu mai ştiu de când nu am mai citit o cronică sau un eseu despre poezia sa (cronică sau eseu scris de un critic adevărat, vreau să spun), iar prezența sa la televiziunile noastre – extrem de atente, altfel, cu tot felul de personaje care mai de care mai dubioase – este atât de rară încât, atunci când se întâmplă, devine un act de demnitate și de probitate profesională pentru acei jurnaliști care o invită.
E limpede că atitudinea sa în favoarea democrației din ultimii douăzeci de ani, coagularea Alianţei Civice (cu protestele din Piaţa Universităţii din 1990 și anii care au urmat) ca mişcare de opoziţie la tendinţele anti-democratice ale regimului neo-comunist și pledoaria pentru memorie prin proiectul Memorialului Sighet au transformat-o într-un inamic al sistemului. De aici şi nerecunoaşterea, respingerea, marginalizarea.
Deși Memorialul Sighet este o operă pentru care statul român ar trebui să fie recunoscător scriitorilor Ana Blandiana şi Romulus Rusan (tocmai pentru că este, în fapt, ceea ce statul însuşi, auto-declarat democratic, ar fi trebuit să inițieze şi să susţină), lucrurile se întâmplă invers, adică proiectul este marginalizat. Iar marginalizarea va continua, din păcate, câtă vreme rămăşiţele sistemului comunist vor mai fi puternice şi vor mai face legea şi jocurile lor imunde în România.
Indiferent însă de felul în care este condusă această ţară, rămâne o certitudine faptul că atât prin opera literară, cât și prin opera civică, Ana Blandiana este pentru mulţi români un reper, unul din acei scriitori care nu ar putea fi contemporani cu nici o altă epocă decât a lor. Este modelul de scriitor căruia îi pasă de lumea în care trăieşte. Iar acest model ar putea fi vizibil cu adevărat, aşa cum merită şi cum merităm toţi, dacă și lumea noastră românească ar reuși, în sfârșit, să capete un pic de normalitate. De fapt, dacă şi noi, fiecare în parte şi împreună, am face un pas mai hotârît pe acest drum al normalităţii.
                      

Octombrie 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu