joi, februarie 26, 2015

Sentimentul că nu e totul pierdut

Lunea trecută am fost invitat la o filială de cartier a bibliotecii publice din oraşul meu să le vorbesc unor elevi de liceu despre actualitatea lui Eminescu. De fiecare dată răspund unor astfel de invitaţii, fie ele într-o şcoală dintr-un sătuc uitat sau într-un apartament de bloc de la parter transformat în bibliotecă publică. Între argumentele care ţin de opera poetică, de publicistică şi de tipul de model de creator pe care acest mare poet îl reprezintă pentru orice epocă, inclusiv pentru a noastră, am vrut să le propun să audă şi câteva fragmente din poemele lui, dar nu din acelea din manual sau îndeobşte cunoscute, ci din cele mai puţin auzite şi mai puţin citite. La un moment dat, am ezitat dacă să citesc o strofă în care cuvântul "boschet" ar fi putut suna comic, mă gândeam, pentru urechile lor şi astfel ar fi putut să-mi spulbere toată argumentaţia, însă am decis, într-o clipă, să le citesc strofa care conţinea cuvântul, să nu sar peste ea, să aştept râsul lor spontan (care a şi venit întocmai cum mă aşteptam) şi abia după aceea să le vorbesc despre felul cum în timp cuvintele capătă noi conotaţii în funcţie de context şi să le citesc mai departe alte pasaje din alte poeme despre care ştiam că îi vor sensibiliza în aşa fel încât îi vor pune pe gânduri, fie şi numai pentru o clipă, le vor oferi un contrast lămuritor şi îi vor face să vadă până la urmă cât de umană, în definitiv,  este substanţa poeziei lui Eminescu. Intuiţia mea a fost corectă, pentru că am ajuns în final să discut cu ei despre rostul poeziei în lumea de azi şi alte minunăţii interesante că nici nu se mai dădeau duşi de acolo. Am avut din nou, cum mi se mai întâmplă uneori, sentimentul că nu e totul pierdut, iar mulţumirea aceea mi-a fost suficientă pentru toată ziua şi încă mă mai hrănesc din ea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu