„Nu obişnuiesc să pun în ramă nimic din ceea ce îmi oferă viaţa sau cărţile."

Un INTERVIU, pe semnebune.ro: 

Cartea, între magie și credință. Inteviu cu Vasile Baghiu

După aproape un an, „Cartea între Om și Simbol” revine la „SemneBune”. Periodic, readucem în fața publicului scriitorii, altfel de cum sunt ei cunoscuți, dincolo de talentul literar și de produsele culturale pe care le creează. Fie că sunt debutanți, fie că sunt consacrați, interviul de tip anchetă are ca scop prezentarea omului care iubește cartea. Ne dorim ca fiecare cititor să poată fi în acord sau să nu cu gândurile și conceptele formulate, lăsând loc dialogului, dezbaterilor. Dincolo de scriitură stă o idee și un om. Ce simbolizează ele, vă lăsăm să descoperiți singuri (sau în grup).

În 2013, începem cu interviul pe care l-am cerut scriitorului Vasile Baghiu.

„Nu obişnuiesc să pun în ramă, ca să spun aşa, nimic din ceea ce îmi oferă viaţa sau cărţile. Sunt deschis, curios, un om al vieţii trăite între oameni. Cartea oferă totuși mai multă încredere în propria persoană. Pentru că îţi arată limitele şi posibilităţile nelimitate în acelaşi timp. Puterea pe care o primeşti de la carte nu îţi poate fi luată de nimeni, spre deosebire de orice alt tip de putere pe care l-ai putea dobândi în această viaţă, putere politică sau economică, pe care le poţi pierde într-o clipă. Dacă într-o zi trebuie să aleg între a ajuta un prieten şi a scrie un poem extraordinar, voi alege fără ezitare să ajut acel prieten şi să ratez scrierea poemului.” Vasile Baghiu

„Am 47 de ani. Am publicat șapte cărţi de poezie, două romane, un volum de proză scurtă şi am lansat manifestul poetic al himerismului. Sunt căsătorit. Soţia mea Iuliana şi cu mine avem doi copii, Ioana și Ștefan, amândoi studenți acum la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Sunt oarecum un outsider al lumii noastre literare, neafiliat la grupuri de interese sau « găști » literare, cam incomod uneori prin opinii şi atitudine, un om care ţine cu dreptatea, ca să spun așa, care detestă la scriitori – dar şi la oameni în general – carierismul, impostura, infatuarea, obedienţa şi oportunismul. Am lucrat mulţi ani ca asistent medical, inclusiv într-un sanatoriu de tuberculoză izolat în munți, ceea ce m-a învățat multe lucruri despre viața omului pe pământ. am fost și laborant într-un centru de sănătate publică, jurnalist colaborator la tot felul de ziare locale, iar acum sunt psiholog într-un serviciu de sănătate publică din oraşul meu, Piatra Neamţ. Am călătorit mult în Europa pe seama unor burse şi invitaţii pe care le-am primit în Occident, ca scriitor, prin concurs, în ultimii ani. Trăiesc într-un apartament normal din marginea oraşului, am prieteni mulţi cu care îmi place să mă întâlnesc şi mă bucur de fiecare zi pe care mi-o dăruieşte Dumnezeu.”

 Din copilărie, până mai ieri

„Mi-a plăcut Nică din Amintirile lui Ion Creangă, dar şi Pip din Marile Speranţe de Dickens, Cosette sau Marius din Mizerabilii lui Hugo, Mâşkin al lui Dostoievski sau Ana Karenina a lui Tolstoi, Hans Castorp al lui Thomas Mann sau Petrini al lui Preda. Aceste personaje – şi încă multe altele pe care nu le mai amintesc – nu mi-au marcat copilăria sau adolescenţa la propriu, pentru că viaţa o făcea cu asupra de măsură, ci mai mult mi-au oferit şansa de a aspira la un mod de a trăi în funcţie de o logică a mişcărilor sufletului şi ale minţii, adică mai deloc la întâmplare. Ele mi-au arătat că se poate trăi cu intensitate sufletească maximă, că viaţa are un sens numai dacă vezi şi recunoşti acel sens, numai dacă reuşeşti să depăşeşti cu imaginaţia condiţia ta de om trăitor într-un anume loc de pe pământ şi devii conştient de condiţia ta de om al lumii, de fiinţă unică a lui Dumnezeu hărăzită cu un scop anume.

 Nici un autor nu a avut un atât de mare impact asupra mea încât să pot spune că mi-a marcat sau mi-a schimbat viaţa. Nu iau foarte în dramatic lecturile, încerc doar să le integrez unei vieţi normale, să le transform adică în nişte activităţi obişnuite ale vieţii, cum sunt cafeaua de dimineaţă şi mersul la serviciu. Totuşi, există o întâmplare care m-a pus un pic pe gânduri prin jocul straniu al coincidenţelor şi care are o semnificaţie în sensul întrebării. Când eram adolescent îmi plăcea în mod special scriitorul german Heinrich Böll. El a continuat să-mi placă mereu. Este între scriitorii mei preferaţi. Ei bine, peste ani, în 2002, când aveam 36 de ani, prima invitaţie pe care am primit-o din Occident a fost tocmai din partea fundaţiei care îi poartă numele şi care a însemnat practic oferta de a locui timp de cinci luni în casa lui de la Langenbroich. A fost o întâmplare minunată, care m-a tulburat, oferindu-mi totodată şi şansa de a o cunoaşte pe văduva scriitorului, Annemarie Böll, a cărei corespondență cu ilustrul ei soț o citisem cu multă încântare, o persoană extraordinară care, la 92 de ani câți avea atunci, cu câțiva ani înainte de a pleca dintre noi, ne-a vorbit cu prietenie și căldură celor care ne aflam în curtea casei devenită parte a legendei lor literare.”

 Ce reprezintă cartea?

„O fereastră misterioasă prin care poţi vedea lumea. Este bineînţeles şi un obiect magic, un instrument prin care înțelegi ce se întâmplă în sufletul tău şi ceea ce se întâmplă departe, în lumi pe care nu vei ajunge să le vezi vreodată. Există şi această legătură subtilă între om şi carte despre care spuneţi, care presupune, de exemplu, magia poveştilor citite copilului de bunici sau părinţi, un simbol în fapt al unor transferuri de energie vitală de la o generaţie la alta, puterea din spațiul credinţei, o legătură nu numai între om şi lucrurile nevăzute, ci mai mult între om şi Dumnezeu.

 Probabil că trebuie să nimereşti cartea potrivită la momentul potrivit al vieţii, să ai parte de oameni care să te îndrume şi să-ţi arate unde să cauţi carţile care să te facă să îndrăgeşti lectura. Probabil că ar trebui să ai şi o înclinaţie naturală pentru citit, ceva lăsat moştenire prin gene de părinţi şi strămoşi. Ar putea fi, de asemenea, şi norocul de a cunoaşte personal nişte scriitori, în întâlniri literare publice sau în alte împrejurări, care să te motiveze să citeşti din ce în ce mai mult. Sigur este însă că plăcerea cititului vine citind. Sunt oameni care cumpără cărţi plănuind să le citească atunci când vor ieşi la pensie. Cei mai mulţi, când ajung la pensia mult visată şi dorită, nu mai citesc, pentru că descoperă dintr-odată plăcerea de a trăi. Fapt este că cititul este tot viaţă, numai că lucrul acesta pare mai greu de înţeles. Mulţi oameni se tem să citească pentru că au senzaţia că pierd din timpul de trăit. Dacă ar ajunge să vadă că cititul este o trăire adesea chiar mai intensă decât trăitul propriu-zis, că prin lectură îți amplifici emoțiile și experiența, atunci ar face din lectură un stil de viaţă.

 Păstrarea cărților

„Eram copil şi mi-a plăcut idea de a nu mai îndoi colţul paginii sau de a nu mai pune cartea deschisă pe oriunde se nimerea. Am primit în dar un astfel de semn de carte, în copilărie, odată cu cartea-cadou.

Am folosit și bilete de tren, bilete de intrare la film sau la teatru, scrisori tocmai primite, bonuri de cumpărături, foi cu versuri scrise la întâmplare etc..

Cred că mai multe semne de carte sunt binevenite, ca să poţi găsi unul atunci când ai nevoie de el. Este de folos să fie un calendar, sau un citat celebru dintr-un mare scriitor, în fine, ceva de genul acesta.”

 „Eu mi-am construit singur biblioteca”

„Fiind ţărani, părinţii mei, pe numele lor Ecaterina şi Vasile, nu aveau multe cărţi în casă. Biblia şi nişte cărţi de rugăciuni existau, totuşi, ca în orice casă. Am moştenit manuscrisul memoriilor din lagărele sovietice al tatălui meu, Vasile Gh. Baghiu, care a scris despre pătimirile lui în Siberia şi în alte locuri imediat după întoarcerea acasă, care s-a întâmplat în 1951. Tatăl meu a scris în anii cincizeci această carte cu un curaj care ar fi putut să-l coste libertatea şi chiar viaţa. Este literatură de sertar autentică, un document util atât istoricilor, cât şi literaţilor, o fărâmă de libertate individuală a scrisului şi de conştiinţă într-o epocă de opresiune. Mi se pare remarcabil că în timp ce la suprafaţă, în acei ani cincizeci, lumea scriitorilor măcina la moara ei realismul socialist, tatăl meu scria liber despre o experienţă a Gulag-ului. Am purtat acel manuscris cu mine peste tot, imediat după ce l-am descoperit, imediat după moartea tatălui meu, în 1974, când eu aveam doar opt ani. Memoriile lui mi-au dat un fel de putere de a merge pe drumul meu, un drum de scriitor. După 1989 am reuşit cu greu să-l public, fiind refuzat de marii editori ai ţării. A apărut abia în 1998, la Editura Axa din Botoşani, iar recent a ieșit la lumină și a doua ediție, la Editura Fundația Academia Civică.

Biblioteca personală s-a completat cu literatură, medicină, psihologie. Cărţi adunate în timp, în special în adolescenţă şi prima tinereţe, când în mod ciudat aveam parcă mai mulţi bani decât acum.

Biblioteca actuală mi-am confecţionat-o singur din scânduri şlefuite şi băiţuite, pe care le-am asamblat în rafturi pe care le-am fixat în peretii sufrageriei cu bolţuri. Apoi sunt corpurile de bibliotecă, făcute la comandă, aşezate pe hol şi în cealaltă cameră a apartamentului.”

Biblioteca publică

„Biblioteca « G. T. Kirileanu » din oraşul meu, Piatra Neamţ, este una dintre cele mai deschise şi mai vii instituţii pe care le-am văzut. Nu este doar un loc de unde oamenii pot împrumuta cărţi, ci şi un loc unde se întâmplă tot felul de evenimente, lansări, audiţii, conferinţe, concerte, recitaluri. Am o bună colaborare cu oamenii de acolo, care îmi oferă spaţiu şi logistică pentru prelegerile pe care le ţin elevilor pe teme de psihologia sănătăţii şi despre rostul lecturii.”

 Librăria și biblioteca virtuală sunt necesare

 „Este un lucru bun, o alternativă. Este mai confortabil şi mai uşor de umblat cu o astfel de bibliotecă, pentru că o poţi avea la îndemână şi în călătorii, de exemplu. Totuşi, cartea de hârtie rămâne mai potrivită pentru lectura unui roman, care îţi ia mai mult timp. Lumina ecranului unui computer devine la un moment dat nesănătoasă pentru ochi.

Cărţile de hârtie vor continua să fie tipărite şi vor exista în paralel cu cele în format electronic. Cele două versiuni pot exista în paralel, fără să se anuleze una pe cealaltă. Seara, îmi doresc să citesc în pat, până adorm, o carte de hârtie, iar ziua nu mă deranjează să citesc articole şi alte materiale pe ecranul computerului.

Este posibil să se schimbe ceva în ritualul achiziției de carte, dar cred că lumea tot va dori să intre în librărie, să răsfoiască în tihnă carţile, să le cumpere pentru a le avea acasă. A intra într-o librărie este un act de cultură în sine şi ar fi păcat să piardă teren. Pe de altă parte, îmi place şi să comand cartea pe Net şi să o primesc acasă. Este foarte convenabil şi aşa.”

 Prețuiesc cartea

„Rar împrumut cărţi. Experienţa mi-a arătat că oamenii uită să dea cărţile împrumutate înapoi. Însă fac excepţie adesea, pentru rude sau prieteni.”

 Cartea oferă protecție

„Da, pentru că te scuteşte adesea de situaţiile în care poţi fi umilit, prin conştientizarea mai bună a locului tău în lume. Iar dacă se întâmplă să fii umilit, totuşi, măcar ştii, prin puterea reflecţiei oferite de carte, că asta s-a întâmplat, iar umilinţa se transformă atunci în experienţă care te întăreşte.

Cartea te pune în legătură cu lumea largă şi îşi oferă încredere. Indiferent de situaţia ta concretă dintr-un anume moment al vieţii, este un sentiment înălţător să te raportezi la aceste insule de experienţe umane închise între coperte.”

 Mesaj pentru publicul revistei SemneBune

„Dacă românii îşi doresc cu adevărat să-şi vadă copiii oameni educați și pregătiți pentru viață, atunci să facă în aşa fel încât să fie văzuţi de proprii lor copii citind ei înşişi zilnic cărţi şi, mai mult, să cumpere cărţi pentru a crea în casă o ambianţă care să îndemne la lectură. Exemplul personal este cel mai eficient. Educația, cultura şi dragostea de cultură sunt averea cea mai de preţ pe care părinţii o pot oferi copiilor în această viaţă. Am văzut în Germania un obicei pe care şi noi ar trebui să-l preluăm: lectură cu voce tare, timp de o oră, organizată o dată pe săptămână, în familie, împreună cu rude şi vecini, la care participă deopotrivă adulţi şi copii. Totul trebuie reclădit începând cu spațiul familiei. Multe din necazurile din societatea de azi se trag din familie.”

 București, martie 2012 © Copyright SemneBune, acutalizat în februarie 2013
Seria de interviuri „Cartea, între Om și Simbol”