vineri, ianuarie 16, 2009

Poezia va rămâne un lucru drag inimii mele pe vecie. N-am vrut sa sune deloc patetic, dar mă tem că nu am reuşit. Aşa că apăs mai tare pe această pedală sentimentală şi spun că poezia îmi încetineşte timpul, îmi împrieteneşte timpul, îl face răbdător, în acelaşi fel în care este el calm şi înţelegător întotdeauna în preajma celor bolnavi. Când te afli în preajma bolnavilor, timpul se dilată, se opreşte pur şi simplu parcă pentru a-i da răgaz celui bolnav să înţeleagă ce se întâmplă cu el, îl trage deoparte spre marginea curentului impetuos al lumii. Tot aşa, poezia mă trage şi pe mine spre mal, ca să pot vedea trecerea, ca să pot simţi cât de preţioase sunt clipele, secundele, pline de o greutate stranie, asemenea picăturilor dintr-o perfuzie.

2 comentarii:

  1. Frumos, chiar interesant. Dar totuşi nu sunteţi cam dur când numiţi poezia "lucru"?

    RăspundețiȘtergere
  2. Poate că ai dreptate, Cosmin, dar am folosit cuvântul "lucru" gândindu-mă la materialitatea prezenţei poeziei în viaţa mea. Pur şi simplu, pentru mine poezia este mai mult decât o grămadă de cuvinte pe o pagină, este un fapt de viaţă, un "lucru" al vieţii (în sensul pe care îl dădeau termenului clasicii filozofiei), la fel de important ca o drumeţie pe malul unui râu, la fel de material ca mobila din casă, la fel de plin de greutate ca dragostea. Am mai spus-o, pentru mine poezia este mai mult o chestiune de viaţă decât una de artă, iar calitatea principală a poetului consider că nu este capacitatea de a combina "artistic" cuvintele, ci capacitatea de a vedea viaţa.

    RăspundețiȘtergere