miercuri, octombrie 17, 2007

Manifestele himerismului

Primul manifest al himerismului
Himerismul, un manifest poetic - postfaţă la o trilogie[1]
              Până pe la cincisprezece ani nu m-am gândit nici o clipă la poezie. Ea a venit în viaţa mea aproape accidental şi cred că e bine că s-a întâmplat aşa pentru că am astfel încă un motiv să mă consider ales, aşa cum toţi scriitorii din lume, exagerându-şi într-un mod păgubos importanţa, ajung să creadă despre ei înşişi. În toată povestea asta, care este reductibilă în definitiv la tipul special de relaţie care s-a instituit între mine şi poezie, voinţa a avut cea mai mare însemnătate.

Nu voi face greşeala autorilor de memorii de a scormoni în obscuritatea anilor copilariei pentru a descoperi cine ştie ce semne ale precocităţii, pentru simplul motiv că eu ştiu cum stau lucrurile. Totul se interpretează din perspectiva a ceea ce devenim, fapt care, după parerea mea, modifică substanţial adevărul. Eu am avut dorinţa de a demonstra fetelor, prietenilor şi profesorului meu de literatură că pot scrie poezie şi de aici a pornit totul. M-am îmbolnăvit de literatură aşa cum te poţi îmbolnăvi de hepatită sau de SIDA şi sunt silit să constat că pasiunea mea maladivă îmi aduce mai multe necazuri decât satisfacţii. Înafară de faptul că m-a robit bibliotecii în defavoarea posibilităţii de a cunoaşte viaţa pe viu, cum se spune, predispoziţia asta catastrofală spre reverie mă transformă, fără să exagerez vreun pic, într-un fel de handicapat, caci nu stiu cum aş putea numi altfel decât gravă deficienţă lipsa de dezinvoltură, neîncrederea, mania de a vorbi aproape în orice ocazie despre literatură şi despre problemele mele legate de aceasta, spre disperarea nemărturisită a prietenilor pe care-i mai am încă. În toţi anii din urmă am făcut eforturi considerabile pentru a mă sustrage bolii incurabile, învăţând pentru examene de admitere la Medicină sau la Litere, însă fără succes.
Din fericire, anume parcă împotriva diletantismului, literatura pretinde chiar totul. Vreau să spun că dacă nu i te dăruieşti fără rezerve, ea se răzbună împingându-te pe făgaşul ratării. Chiar dacă banal, e util şi semnificativ să observăm că nu altfel se petrec lucrurile în iubire. Am scris câteva cărţi de poezie şi două romane din imboldul pe care tocmai această dorinţă de a mă sustrage l-a alimentat continuu. Acum mă declar învins şi, fireşte, ca toţi scriitorii serioşi, voi deveni profesionist, adică voi face din această deconspirare sentimentală fără sfârşit o meserie. Perspectiva mă inveseleşte (destul de prosteşte, recunosc), însă, într-un fel, mă şi pune pe gânduri, pentru că mă tem că profesionalismul, aşa cum a fost înţeles el în secolul nostru, răpeşte artei ceva din misterul pe care, ca să dau un exemplu, romanticii îl cultivau frenetic. De aceea mă declar împotriva dorinţei unora de a vedea titlul de scriitor înscris în registrul de meserii, în pofida avantajelor pe care această înscriere le-ar presupune. Eu cred că a fi scriitor este la fel de nobil şi de important cu a fi conte sau baron. A transforma rangul de scriitor într-o meserie oarecare înseamnă pur şi simplu să vulgarizăm viaţa. Oare chiar trebuie să cântărim totul cu acel ochi obişnuit să vadă în orice o sursă de profit? La urma urmei ce importanţă are lipsa de interes a societăţii şi a statului faţă de cultură? Îşi vor reveni curând cu toţii, căci nu vor avea încotro. Să nu ne facem griji pentru asta. Pentru mine cel puţin, tot faptul dacă scriu sau nu scriu, astăzi şi nu mâine, contează cel mai mult. Şi tot numai dacă voi reuşi sau nu să transform într-o carte de memorii, într-un roman autobiografic cele treizeci de caiete de jurnal care s-au adunat până acum devine izvorul unei tensiuni esenţiale pentru tot ceea ce sunt.
Mă consider oricum norocos că am putut să cunosc, chiar de la intrarea în adolescenţă, viaţa spitalelor, ca elev al unei şcoli sanitare din oraşul dezolant al lui Bacovia, iar mai târziu să muncesc şi să locuiesc într-un sanatoriu de tuberculoză exact un număr de şapte ani, adică tot atât timp cât îi trebuise lui Hans Castorp pentru "iniţiere". Toate cărţile mele au în vedere acest topos marcat de bacilul lui Koch şi aş fi ingrat să nu consider asta o şansă. Cum se întâmplă de obicei, din invidie poate sau dintr-un alt sentiment, al cărui înţeles îmi rămâne încă necunoscut, oamenii, dar mai ales scriitorii, sunt foarte puţin dispuşi să recunoască evidenţele, însă trebuie să spun că am reuşit să impun tema sanatoriului în poezia română. E tocmai consolarea de care poţi avea parte totuşi, lăsându-te prins în jocul periculos şi chinuitor al literaturii.
Ştiu că nu e foarte plăcut, cititorule, scriitorule, mon semblable, mon frère, să vezi cum cineva lasă atât de nonşalant la o parte modestia, dar te previn că povestea cu sanatoriul nu e totul, că în obstinaţia de a scrie am descoperit ceva şi mai important decât o temă (prezentă, de altfel, în proza universală, iar la noi în cărţile lui Max Blecher), am descoperit că personajul care vorbeşte în Gustul înstrăinării, Rătăcirile doamnei Bovary şi în Febra, personaj care are şi un nume, Himerus Alter, dezvăluit abia în cartea de poeme, încă inedită, Maniera, ar putea fi centrul unei texturi literale din care să pornească victorioasă în lume o nouă poetică, un manifest literar.
HIMERISM este numele direcţiei mele poetice, copilul rezultat din mariajul bovarismului cu literatura. Există, fireşte, ca în cazul tuturor descoperirilor importante, şi o mică poveste-legendă în spatele acestui cuvânt la care am ajuns ascultând o voce străină care se insinuase în vocea mea, o voce care se folosea de laringele meu şi de corzile mele vocale ca să vorbească despre lucruri netrăite de mine. De altfel, pentru că am mai spus toate astea în cartea autobiografică Memorii la treizeci de ani, la care încă lucrez, voi încerca să fiu cât mai succint.
Totul a început în ziua de 21 august 1988, când mă aflam în casa uneia dintre surorile mele, fumând, savurând ceaiuri chinezeşti, citind Jurnalele de călătorie ale lui Flaubert şi ascultând la radio comentariile unei crainice de pe un post italian. Brusc, pe la orele 16,30, m-am gândit că în loc să trăiesc la sanatoriu, printre muribunzi şi extrem de izolat, aş fi putut fi altcineva, un om care trăieşte la Palermo sau în oricare alt oraş al Italiei, aş fi scris atunci din perspectiva acelui cetăţean universal (Himerus Alter de mai târziu) pentru care graniţele (geografice, dar şi temporale) nici nu există. Şi am scris. Eram deja altcineva Şi fusesem cuprins de un fel de febră ataractică, dacă pot să spun astfel, pentru cş nu mai ştiam de nimic şi de nimeni din jur. Grevat pe bovarismul lui Jules de Gaultier, himerismul se născuse asadar cam pe la orele 16,30, în ziua de 21 august 1988. În vara aceea am scris aproape întreg volumul Rătăcirile doamnei Bovary, care, după lungi peripeţii editoriale, avea să apară abia în februarie 1996, după ce în 1994 apăruse ca debut a doua carte, Gustul înstrăinării. Trimiţându-i în toamnă vreo zece poeme din cele pe care le scrisesem atunci, la rubrica de corespondenţe pe care-o ţinea la Familia, Ana Blandiana a scris că îmi creasem o "realitate paralelă", ceea ce m-a încurajat mult, fireşte.
Lumea literară, la care ajungi fără greş practicând viciul literaturii, cel puţin aşa cum se arăta ea în provincia mea, nu mă atrăgea prea mult. Singurul scriitor adevărat, veşnic revoltat, în conflict permanent cu lumea din jur, pe care îl vizitam poate prea des faţă de cât putea să suporte, a fost Aurel Dumitraşcu, dar el a plecat din lumea aceasta cu o grabă care şi ea îl exprimă. Luând cunoştinţă de evaziunile mele a spus că "poate înspre acest cosmopolitism se îndreaptă poezia europeană". La Universitas, primit mai întâi cu o curiozitate pe care le-o stârnise prezentarea favorabilă pe care mi-o făcuse Laurenţiu Ulici, am putut să-i aud întrebându-se dacă am fost sau nu în oraşele pomenite în poeme. Pentru prima oară am ştiut că trăind în provincie "acceptarea" mea se va face mai greu, că nu voi fi poate niciodată considerat la fel de talentat, de inteligent, de cult şi de isteţ ca ei. Inaderenţa mea la spiritul generaţiei nouăzeci are însă explicaţii etice şi politice pe care am încercat să le expun cât mai clar într-un subsol al Febrei, ceea ce mă scuteşte de a mai vorbi aici despre nişte lucruri care mi-au adus destulă amărăciune.
Revenind la himerism, despre care, mai înainte de a-i enumera trăsăturile, trebuie să spun că este în fond o particularizare a bovarismului, nu-mi pot reprima gândul că ieşirea din impasul postmodernist ar putea să treacă tocmai prin el. Un lucru cert este că poeţii au fost prea puţin atenţi la ceea ce batrânul Gaultier (mai mult decât autorul dramei din orăşelul Yonville) propunea: posibilitatea de a simula fără riscul de a intra pe teritoriul a ceea ce teoreticienii numesc ficţiune, fără a adăuga, deci, alte elemente la poetica imaginarului; himerismul nu inventează "poveşti", ci "realităţi paralele".
Himerismul, aşa cum transpare în Rătăcirile doamnei Bovary, Gustul înstrăinării şi Febra, este tentaţia heteronimică a lui Pessoa sau a lui Machado fără diluarea personalităţii ortonimice, este deci şansa autorului de a ieşi în faţă, pentru ca personajul în care se travesteşte are nevoie de un reper, pentru cititor, a cărui curiozitate va fi stimulată de aspectul intrigant al "minciunii". Autorul va fi obligat să-şi publice jurnalul sau memoriile foarte devreme, demersul himeristic împotrivindu-se celor care ar vrea să despartă opera de autor, rezultatul fiind impunerea individualităţii, în dauna spiritului gregar care animă sau, mai bine zis, mortifică viaţa literară.
E important să repet că totul a pornit de la vocea crainicei gureşe din 21 august 1988, o zi în care am trăit un sentiment foarte special, ceva asemănător senzaţiei pe care presupun că o resimt toţi cei care s-au reîncarnat, dacă e posibil aşa ceva.
Himerismul propune, pentru poezie, în primul rând un tip de personaj apatrid şi nu este pecetea unui stil pentru că se referă la stratul semnificatului, preferând ironiei compasiunea, rămânând astfel fidel personajului (tragic, himeric), fidel unui eu supratemporal incapabil de a râde. Himerus Alter din trilogia mea himeristă călătoreşte în toată lumea şi în diferite epoci istorice, ubicuitatea sa transformându-l într-un fel de fantomă ("fantoma sanatoriului" din Gustul înstrăinării), fapt care atestă că himerismul redă omului iluzia (furată de postmodernism) şi magia, ironizată şi batjocorită în poezia ultimei jumătăţi de secol).
Himerism inseamna antiprovincialism, pentru ca, din perspectiva cosmopolitismului pe care-l implica personajul (Himerus Alter), permite unui discurs poetic ceea ce imi place sa numesc aroganta meditativa, o sansa de a ne infringe complexele de scriitori ai Estului.
Himerismul reabilitează personajul prin redescoperirea poemului unitar şi coerent. Himerismul face irelevantă, în sfârşit, după atâtea discuţii privind "realismul", "verosimilitatea", "caracterul autobiografic" al unei opere literare, noţiunea de ficţiune. În volumul Maniera, încă inedit, Himerus Alter spune că viaţa din sanatoriu a lui Baghiu este ficţiune. Nu văd motivul pentru care ar trebui să credităm un autor înaintea unui personaj şi, în fond, se va ajunge şi în situaţia de a nu se putea şti care e autorul şi care e personajul.
Evaziunea istorică şi spaţială caracteristică himerismului permite o privire a trecutului asupra prezentului, spre deosebire de postmodernism care încearcă recuperarea numai din perspectiva actuală, parodiind, pastişând, ironizând. Tocmai împotriva ironiei (care, orice s-ar spune, este plăcerea de a exersa gratuit inteligenţa şi poate un semn de frivolitate) am încercat să inventez o realitate paralelă la fel de concretă ca realitatea sanatoriului în care trăiam.
Nevoia de utopie, pe care textualiştii o sfidează, şi-a găsit în himerism o împlinire. Congenerii mei, "nouăzeciştii", au simţit că ironia (transformată de opzecişti în stindard) ar trebui să fie îndreptată dinspre realitatea social-culturală înspre autor, ceea ce a fost un pas important pe calea unei resurecţii a tragicului, însă nu şi un pas esenţial, pentru că autoironia devine până la urmă deriziune. Scriindu-mi cărţile, problema mea a fost cum să fac să ies din acest joc al parodiei şi al ironiei (instrumente fundamentale ale gândirii postmoderniste) pe care îl consider şi acum păgubos.
Am avut noroc, repet, să cunosc de timpuriu boala şi moartea, chinul fiinţei biologice, umilinţele pe care le aduce batrâneţea, dezastrul decrepitudinii, dar înţeleg că nu sună prea bine să mă laud cu faptul că s-a întâmplat să urmez o şcoală sanitară şi să lucrez într-un sanatoriu. Totuşi, adevărul este că viaţa petrecută printre bolnavi m-a făcut să privesc întotdeauna cu rezerve uşurinţa oamenilor de a găsi în orice un prilej de râs şi cu atât mai mult uşurinţa unor scriitori de a trata totul în registru ironic.
Nu cred că literatura e o distracţie, un divertisment. Nu pot nici pretinde că ştiu ce este. Ceea ce pot să afirm fară teama de a greşi este că scrisul, pentru mine, a devenit un stil de viaţă, aşa cum, să zicem, dandysmul este un stil de viaţă. Literatura este cel mai frumos fel de a trăi pe Pământ.
 ----------------
[1] Prima publicare în România literară, nr. 8/ 1998


Al doilea manifest al himerismului
O direcţie poetică paralelă postmodernismului[2]
Mi s-a cerut pentru acest colocviu o situare a himerismului în cadrul literaturii contemporane şi înţeleg că faţă de primul manifest al himerismului, apărut în numărul opt din acest an al României literare, se cuvine să nuanţez unele lucruri şi să adaug altele, pentru a răspunde astfel şi unor reacţii epistolare ce au urmat publicării acelui text. Scris în maniera unei confesiuni, recunosc că el nu pare să fie un manifest, dar nu pot să nu mă întreb de ce ar trebui, în fond, ca un manifest să ţipe, să demoleze şi să-şi declame vehement priorităţile. Tradiţia poate merge mai departe alături de noile orientări, atât cât va putea ţine pasul, fără să deranjeze pe nimeni. În definitiv, una dintre achiziţiile cele mai importante ale postmodernismului este tocmai această îngăduinţă recuperatoare. E unul dintre puţinele lucruri aparţinând postmodernismului care merită să fie fructificate în continuare. Noile orientări, dacă există, nu e cazul să se mai lupte cu tradiţia. Ele trebuie doar să existe pur şi simplu, ca nişte uşi deschise înspre ceva ce abia presimţim. Totuşi, postmodernismul va rămâne neîndoielnic în urmă (fireşte, doar din punct de vedere istoric, nu şi axiologic), va urma şi el legea implacabilă a istoriei, va deveni, altfel spus, tradiţie.
Îmi veţi ierta referinţa la o impresie personală, dar eu simt că poezia pe care am scris-o şi pe care în bună parte am şi publicat-o este diferită de poezia care s-a impus în anii optzeci şi în anii de după revoluţie. Ca atare, în primul rând acest sentiment a constituit imboldul de a da o formă şi un nume diferenţei. Acest nume este himerism, iar direcţia poetică a himerismului nu pretinde să fie urmată şi de alţii, ci doar să atragă atenţia că reprezintă o cale posibilă pentru ieşirea din oboseala tematică şi formală în care se află poezia română. Este modesta mea contribuţie la acest efort de înnoire ce nu mai poate fi trecut cu vederea, la dorinţa ferventă de a schimba lucrurile, la agitaţia programatică ce ne adună astăzi la revista Familia.
Am urmat pas cu pas, vers cu vers calea mea şi eu însumi nu ştiu dacă voi merge mai departe sau dacă mă voi întoarce. Ceea ce ştiu sigur este că am scris patru cărţi de poezie, iar himerismul porneşte în lume, cu şansa lui încă neştiută, din paginile lor.
Himerismul este aşadar, spre deosebire de celelalte manifeste publicate în anii din urmă, un demers explicativ, o poetică aposteriori. Gustul înstrăinării, Rătăcirile doamnei Bovary şi Febra, împreună cu Maniera, sunt argumente în favoarea ideii că himerismul se doreşte o reacţie împotriva uşurinţei cu care, transformând parodia şi ironia în stindarde, generaţia noastră a refuzat orice formă de utopie. Fără utopie şi fără iluzie este iluzoriu să credem că putem ajunge la poezie. Or, în versurile de astăzi omul lipseşte.
Fireşte că himerismul nu este o reţetă, deşi oricând, dacă un autor oarecare ar dori să devină himerist, s-ar putea confecţiona cu uşurinţă una doar din aceste două manifeste. Acest discipol nu ar trebui decât să-şi închipuie că este altcineva, un om aparţinând altei naţii sau chiar altei rase, că locuieşte şi călătoreşte într-un spaţiu îndepărtat, că este foarte bolnav, că este predispus unor viziuni prospective ce trec obligatoriu prin ştiinţă, iar poezia himeristă ar fi la un pas de a fi scrisă. . În fond, orice poate fi supus reducţionismelor. Până atunci însă este necesar ca lucrurile să fie nuanţate.
Având la bază atitudinea psihologică transformată în sistem filozofic de Jules Gaultier, bovarismul, şi preluînd-o ca metodă, himerismul este orientarea literară ce are în vedere, nediferenţiat şi obligatoriu, transfigurarea, călătoria/cosmopolitismul, boala şi ştiinţa. Un poem himerist trebuie să includă aceste elemente, iar sanatoriul este decorul general, locul plecării şi al întoarcerii, al despărţirii şi al regăsirii.
1.Transfigurarea. Poezia de astăzi este o magmă de lirism facil, pentru că nu depăşeşte perimetrul eului empiric. Acest eu al persoanei autorului este chiar exhibat, iar sinceritatea biografistă este neproductiv folosită drept criteriu al judecăţii de valoare. Himerismul forţează autorul să fie „altcineva” şi, din această perspectivă, să împrumute sentimente pe care nu le-a cunoscut, iar poezia să devină astfel o expresie a înstrăinării ontologice. Experienţele literare ale dedublării nu au avut câştig de cauză în poezia română. Eminescu este o excepţie şi în acest sens. De aici inconştienţa suavă a autorilor de a scrie despre singurătate şi iar despre singurătate, fapt care conferă un aer de provincialism unei mari părţi a poeziei contemporane. Prin himerism autorul are şansa de a fi mai mult decât un personaj al biografiei, adică un personaj al operei. La extrema opusă discursului dulceag despre singurătate se află teribilismul uşor întârziat al unei poezii băşcălioase. Himerismul propune o cale de mijloc în care autorul va fi silit să publice foarte devreme jurnalul sau memoriile (vezi fragmente din Memorii la treizeci de ani în ultimele numere ale revistei Calende), pentru a lămuri cititorilor aspectul intrigant al transfigurării. Desigur poetul portughez Pessoa este un precursor al himerismului, însă himerismul nu diluează personalitatea ortonimică, ci o accentuează, fapt care constituie elementul de diferenţiere.
2.Călătoria/ Cosmopolitismul. Poeţii noştri nu-şi pot reprima plăcerea de a scrie mereu despre frustrările unei vieţi precare trăite în Est, iar motivaţia politică şi economică (omeneşte justă) pe care o pot invoca optzeciştii nu are, din păcate, şi o relevanţă literară. Vreau să spun că nu există voinţă din partea generaţiei noastre de a ieşi din spaţiul în care trăieşte. Prin Himerus Alter, himerismul inventează un cetăţean universal, un personaj apatrid care, comunicând cu autorul, cu Vasile Baghiu, poate spera la un statut auctorial. Evaziunea himeristă diferă de onirism prin faptul că „teleportarea” se face într-o realitate recognoscibilă oricând. Este realitatea în care – să zicem, invers decât în himerism – un Ştefan Baciu a trăit visând la ţara natală. Este realitatea oraşelor şi a ţărilor pe care eu nu le-am văzut, dar în care Himerus Alter a fost. Cosmopolitismul este, aşadar, o altă trăsătură a himerismului, o şansă de a ieşi în universalitate. Astfel, iluzia şi magia, repudiate de generaţia optzeci-nouăzeci, sunt reabilitate prin himerism. Himerus Alter călătoreşte în spaţiu, dar şi în timp, căci este martorul unor epoci din care prezentul poate fi privit ca viitor, în opoziţie cu postmodernismul, care recuperează cu privirea înspre trecut. Himerismul urmează o cale paralelă postmodernismului şi îşi trage rădăcinile din bovarism şi din fenomenul Pessoa, căci nu a picat din cer. Istoria literaturii nu este o istorie a originalităţii, ci o istorie a nuanţelor şi a intensităţii.
3.Boala. Mulţi poeţi de azi supralicitează ironia şi parodia şi coboară astfel poezia în registrul minor. Este aceasta o expresie a frivolităţii timpului nostru. Să aruncăm o privire asupra peisajului. Avem de ales între cădelniţări snoabe şi ipocrite numite poezie religioasă şi spectacolul de un gust îndoielnic al exhibării. De fapt, direcţia băşcălioasă despre care am amintit, în care sexualitatea şi sacrul încearcă un mariaj (recunosc, interesant ca experienţă poetică), pierde din vedere substanţa poeziei, adică drama omului, boala şi moartea, entităţi asupra cărora nu poţi privi ironic fără să fii ridicol. Himerismul nu propune o sobrietate ipocrită, ci oferă prilejul omului ca în timpul scurtei sale vieţi – prin melancolie, compasiune şi prin ceea ce am numit în primul manifest „aroganţă meditativă” – să-şi înţeleagă cât se poate de bine condiţia. Himerismul infuzează poemele cu boală – în cazul poemelor mele, cu tuberculoză, iar maladivul poate da adevărata măsură a lirismului. Fără „boală” eu cred că literatura este un joc drăguţ de copii. Cărţile pe care le-am scris conţin obsesia mea pentru boală, iar sanatoriul, dintr-un motiv care apare sporadic în poezia română, a devenit un topos care mă defineşte şi o temă. Îmi asum cu modestie şi mândrie deopotrivă impunerea temei sanatoriului în poezia română. Fără „sanatoriu”, „călătoria” ar fi devenit o peregrinare gratuită, turistică. Himerus Alter revine la sanatoriu pentru a-l vizita pe Vasile Baghiu, care este bolnav, dar nu bolnav cu adevărat, aşa cum aflăm din Memorii la treizeci de ani, ci numai plagiatorul trist al manuscriselor lăsate de Himerus Alter, adevăratul bolnav, la morgă. Zâmbesc şi acum amintindu-mi de o întâmplare. Fiindu-i prezentat unui important poet, Dan Laurenţiu, acesta m-a întrebat pe dată dacă mai sunt bolnav, dacă m-am vindecat. Înţelesese din cărţile mele că aş fi cu adevărat bolnav de tuberculoză, că scriu plângându-mi soarta. Când a înţeles că totul fusese o mistificare, că eu doar trăisem în preajma bolnavilor la sanatoriu, s-a bucurat, dar nu a putut să-şi reprime dezamăgirea că imaginea de poet romantic pe care şi-o făcuse în legătură cu mine fusese construită pe seama unei minciuni. Himeristul care sunt plătea atunci cu dezamăgirea unui cititor de lux. Pentru himerism a meritat însă să trec şi prin acest inconfortabil sentiment.
4.Ştiinţa. Poezia şi cred că aproape întreaga literatură opune rezistenţă influenţelor din alte domenii. Ştiinţa este respinsţ şi uneori chiar dispreţuită de poeţi. Recunosc în aceasta atitudine o inerţie spirituală şi chiar indiferenţă faţă de cultură în înţelesul ei renascentist. Ion barbu, Mircea Cărtărescu (în Orbitor), Basarab Nicolescu, dar şi Constantin Severin în volumul său Zid şi neutrino sunt câteva excepţii. Prin „textualismul mediatic”, despre care vorbeşte într-un manifest, Ion Manolescu pare să înţeleagă şi o descindere în câmpul ştiinţei, dar nu ilustrează şi bibliografic idea. Eroarea generală mi se pare asocierea automată dintre ideea de fuziune ştiinţă-poezie şi ermetism. Problema este, cred eu, cum să facem să umanizăm domeniul arid al ştiinţei şi nu cum să scriem alte poeme ermetice. Postmodernismul este mult mai aproape de tradiţie decât ar crede promotorii lui fervenţi, prin faptul că se poate distinge în el o obstinaţie a cotidianului, o înrudire, aşadar, cu realismul. Se cuvine să redăm poeziei misterul prin filiera scientistă. Himerismul are aceasta intenţie. „Pozitivismul liric” despre care scriam într-un subsol al Febrei[3] este ilustrat de patru poeme din acest volum (Febra, Amorul adiabatic, Mecanica timpului, Magia elementară) şi este un himerism al spaţiilor inaccesibile. Lăsaţi poezia să fie invadată de pozitroni, quarcuri, ADN, molecule, elemente, câmpuri, teoreme, hematii, însă nu numai în planul semnificantului, ci în însăşi substanţa ei. Aceste teren merită cercetat mai cu atenţie. Să prindem curaj şi să pornim la drum. Himerismul a pornit deja.
Aşadar, răspunsul meu la întrebarea ce dă şi tema acestui colocviu, o întrebare ce insinuează şi un semn al mirării, anume „O nouă direcţie în lietartura română?!”, este nu altul decât himerismul.
Graniţa dintre cele două milenii în preajma căreia ne aflăm nu mă emoţionează, dar trebuie să admitem că fiind vorba de cifre rotunde se impun priviri retrospective şi prospecţiuni. Aşa se explică poate febrilitatea accentuată a căutărilor, a manifestelor. Este un semn bun care ar trebui să ne facă optimişti.
 -----------------------
 [2] Textul a fost citit de autor în cadrul colocviului „O nouă direcţie în lieteratura română?”, organizat de revista Familia, la Oradea, în aprilie 1998, şi a fost publicat în numărul 5/1998 al revistei orădene.

[3] „Marea obsesie a secolului nostru este ştiinţa, iar încercărilor poeţilor de a pătrunde în teritoriul ei sau de a-i prelua metoda au eşuat fie în ermetism (cazul cel mai fericit), fie într-un fel de preţiozitate aridă. Într-unul din eseurile sale, Huxley spune că nu se poate aborda în literatură domeniul ştiinţei fără ironie. M-am încumetat să-l contrazic (fireşte că Bauvard şi Pècuchet sunt prin preajmă) scriind patru poeme (Febra, Amorul adiabatic, Mecanica timpului şi Magia elementară), având tot timpul sentimentul că mă aflu, cum se spune, pe muchie de cuţit. Cred că am reuşit în bună parte. De eventualul eşec m-ar putea consola o frază a lui Predrag Matvejevici, în care, referindu-se la „marea experienţă ştiinţifică ce poate modifica metodologia literară”, acest scriitor de pe ţărmul Adriaticii spune că „pe aici se află viitorul literaturii în secolul al XXI-lea”. Idea pluteşte în aer. Recent, Basarab Nicolescu a publicat o carte cu titlul Teoreme poetice, edificatoare în acest sens. Contribuţia mea se reduce practic la aceste patru poeme, incluse aici, din care transpare ceea ce aş îndrăzni să numesc „pozitivism liric”, un fel de „himerism” al spaţiilor inaccesibile. Este o încercare de a scoate poezia din impasul (postmodernist?) în care se află, din oboseala formală şi de conţinut care a cuprins-o. Timpul va judeca totul, fireşte. Erorile, curajul adeseori nesăbuit, vanităţile sau orgoliile nemăsurate, viaţa şi literatura, totul va trece prin sita unui timp spre care mergem cu repeziciune, uşor inconştienţi şi abulici. Efortul meu îşi va găsi îndreptăţirea în absolut dacă va oferi şi altor împătimiţi ai înnoirii, negreşit ridicoli întotdeauna, cum se întâmplă, o minimă sugestie. Sub pana lor ştiu că toate acestea vor străluci...”


Al treilea manifest al himerismului
Experienţa “live” a realităţii ficţionale[4]
Himerismul este o poveste despre poezie care abia începe. Deşi va avea în 2008 două decenii – unul petrecut în sufletul şi în mintea “inventatorului”[5] (şi reflectat în poeme), iar celălalt în arena literară a teoretizărilor, povestea himerismului a adunat suficiente momente care să-i îndreptăţească optimismul. Este de fapt entuziasmul inepuizabil care m-a împins mai departe pe acest drum.
În 1988 – când, ascultând un post de radio italian, m-am gândit să scriu din perspectiva unui cetăţean universal liber şi fără complexe, idee care avea să se contureze mai târziu în ceea ce am numit fără inhibiţii poetica himerismului[6] - nu credeam că voi ajunge să trăiesc pe viu fantezia mea poetică, nu credeam că voi ajunge să călătoresc cu adevărat în unele locuri din Europa, să fiu personajul real al ficţiunii mele himeriste, nu credeam că realitatea ficţională din poeme ar putea fi experimentată “live”.
Scriu această a treia confesiune-manifest a himerismului la Viena, unde sunt oaspete al instituţiei“Kulturkontakt Austria”, iar sufletul îmi este plin de atmosfera acestei lumi pe care am ştiut-o doar din cărţi şi din reportajele de televiziune. Sunt pentru a patra oară în lumea liberă şi cred că personajul meu Himerus Alter are deja motive să mă invidieze. El nu a fost la Viena. Cel puţin nu se vede asta din poemele mele de până acum, asupra cărora el revendică în continuare paternitatea, iar faptul acesta mă pune puţin în încurcătură.
În vara anului 2002 - când mă aflam, la invitaţia unui profesor de istorie şi eseist german, dr. Achim Jäger, la o întâlnire cu elevii săi, la o şcoală dintr-o localitate apropiată de Achen - mi s-au pus cele mai năstruşnice întrebări despre himerism. Printre ele, una îmi stăruie şi acum în minte: “De ce fugiţi de realitate?”. Atunci am încropit un răspuns oarecare. Am spus că nu fug de realitate, ci încerc de fapt să trăiesc în realitatea în care îmi doresc să trăiesc, aceea pe care nu trebuie s-o inventez, pentru că locurile despre care scriu există cu adevărat, dar la care eu nu am acces din cauza distanţelor şi din alte motive - sufleteşti şi de altă natură - mai complicate.
În Germania, în casa lui Böll din Langenbroich, prospecţiunea himerist-ficţională - în care mă complăcusem până atunci ca într-o viaţă domestică de mic-burghez - începea să capete o materialitate fără dubii care mă punea pe gânduri. În vara aceea a anului 2002, cât am locuit în casa autorului “Fotografiei de grup cu doamnă”, am scris volumul “Himerus Alter în Rheinland” (Editura Vinea, 2002), iar prin acel volum povestea himerismului căpăta o altă turnură: autorul îşi trăia experienţele propriului personaj.
Himerismul a avut parte de ecourile lui, aşa că astăzi nu mai pot să mă plâng, cum am făcut-o într-un text inclus şi în “Fantoma sanatoriului” (Editura Vinea, Bucureşti, 2002), ci doar să constat că toate frământările mele cuprinse în acest cuvânt, himerism, vor avea curând douăzeci de ani. Nu am deloc mania aniversărilor de tot felul, dar cum poezia este o parte foarte importantă din viaţa mea, nu pot să nu mă gândesc şi în acest fel la ceea ce scriu, la ceea ce tot încerc să construiesc de o bucată de vreme. În fond, himerismul - ca teorie şi concept, dar şi ca stil poetic - a avut parte deopotrivă de contestări şi admiraţie, iar aceasta nu poate decât să mă facă optimist. Mircea A. Diaconu spune că este “cel mai important manifest literar al sfârşitului de secol douăzeci”. Constantin Abăluţă a scris câteva articole pe această temă şi a devenit un susţinător şi chiar un “practicant” entuziast al himerismului. Mai mult, el îşi fundamentează antologia de poezie românească pe conceptul de himerism.[7] Alexandru Muşina spunea în 1998, la un colocviu organizat la Oradea, că după 1989 ar exista două direcţii în poezie, iar una dintre ele, ar fi…  himerismul.
La Oradea, revista Familia mă invitase atunci, în 1998, la acel colocviu cu tema “Există o nouă direcţie în poezie?”, tocmai pentru a vorbi despre himerism. Aşa am scris al doilea manifest. Îmi amintesc că eu credeam că voi fi invitat să-mi citesc textul intervenţiei, că voi fi inclus într-un fel de program, pe o listă. De aceea nu m-am arătat dornic să intervin, aşa cum am observat că făceau unii, agitându-se cu mâinile pe sus, ca la şcoală. Îl urmăream uneori cu privirea pe Ion Simuţ, gazda noastră, care era în partea cealaltă a sălii pline. Văzând şi el că eu nu mai ajungeam să citesc manifestul meu revoluţionar, începuse să mă îndemne, impacientat, prin gesturi mai mult decât limpezi care mă întrebau: “Ce tot faci acolo, Vasile Baghiu? Nu mai citeşti odată?”. În prezidiu erau Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun şi Alexandru Muşina, toţi universitari. Am crezut că mor de emoţie. Îmi mai amintesc şi acum râsul spontan al profesorului Manolescu când m-a auzit citind, aşa emoţionat cum sunt eu de obicei în astfel de situaţii, într-o sală plină: “Himerismul este infuzat de boală, în cazul meu de tuberculoză…”. Fraza era – recunosc – surprinzătoare prin umorul ei uşor involuntar, dar acesta eram eu cel de atunci, hotărât să revoluţionez poezia.
Al. Cistelecan – cu toate rezervele sale, şi acelea exprimate destul de ezitant – scrie undeva într-un articol că nu ar vedea pierdută bătălia pe acest drum al afirmării conceptului literar al himerismului. Nici eu n-am crezut vreo clipă pierdută această bătălie. Mi-am exprimat numai dezamăgirea faţă de modul laş în care lumea literară românească trecea atunci sub tăcere o ofertă pe piaţa şi aşa săracă a ideilor literare. Mă refer la oferta himerismului, pe care o făcusem cu toată ezitarea, entuziasmul, încrederea, modestia şi infatuarea de care am fost în stare în1998, când am scris manifestul şi l-am publicat apoi în România literară.
Pe atunci România literară mă avea încă la inimă. Însuşi Nicolae Manolescu mă lăuda în emisiunea pe care o ţinea la ProTv pentru critica pe care o făceam în Poesis, iar redacţia îmi publica versuri ori de câte ori trimiteam şi uneori chiar scria despre cărţile mele. Astăzi - în principal pentru că îi iau apărarea lui Paul Goma (iar aceasta este o altă poveste), dar şi pentru că s-au adunat prin unele articole nu puţine accente critice la adresa unor membri ai redacţiei sau a altor scriitori importanţi ai generaţiei Manolescu - nu mai am intrare, ca să zic aşa. De ani de zile nu am mai publicat un singur cuvânt acolo, iar când m-am decis, totuşi, să trimit câteva povestiri, cu nimic mai proaste decât ale multor autori cărora le sunt publicate frecvent textele, ele au fost respinse. Este o dezamăgire, fireşte, pentru că am pus suflet mereu în dorinţa mea de a împărtăşi bucuria descoperirii literaturii ca stil de viaţă.
În fond, himerismul este un dar pe care l-am făcut poeziei. Chiar mă întreb acum de ce ar trebui să ofer explicaţii pentru un dar. Scriitorii şi criticii pot să facă ce vor cu el. Pot să-l folosească în susţinerea propriilor proiecte literare, a propriilor antologii, a propriilor viziuni artistice, pot să-l combată, în fine, pot să-l ignore dacă le dă mâna. Himerismul a oferit idea unei deschideri, a unei posibile ieşiri, din izolarea comunistă şi provincială şi din tehnicismul şi lipsa de romantism a postmodernismului, a oferit idea unei vieţi în acord cu multiculturalismul care bântuie lumea de azi.
Dacă uneori sunt ridicol în lupta aceasta a mea, aşa cum am fost şi puţin mai înainte, când am scris (afectat) despre “un dar”, pe care – vezi bine! – l-aş fi făcut poeziei, cu atât mai bine. Însăşi scrierea poeziei în aceste vremuri este văzută ca o activitate ridicolă. Şi apoi nu ştiu cum poate fi cineva artist dacă nu e şi ridicol un pic, dacă nu e, fie şi numai foarte puţin, demn de râs. Accentele caragialiene ale atitudinii mele înverşunate din unele texte care au urmat manifestelor - şi pe care le-a observat Cistelecan cu aerul că îmi făcea astfel o critică dură - sunt acolo, sunt la locul lor cu adevărat şi nu cred că trebuie să mă simt stingherit din cauza lor. Patetismul este la el acasă când este vorba despre poezie. Nu era oare Van Gogh ridicol când a stat cu mâna în flacăra lumânării sau când şi-a tăiat urechea? Nu a fost însuşi Eminescu un pic şi ridicol când se frământa de toate problemele omenirii? Eu nu îndrăznesc să mă compar cu aceşti mari artişti, dar reperele noastre - totuşi - nu pot fi altele decât acelea pe care ni le oferă Istoria.
Fiecare alege cum să trăiască. Unii se străduiesc să-şi menţină o mină şi o poză solemne şi grave. Şi deseori reuşesc asta toată viaţa. Eu înţeleg să mă expun, să fiu “sincer”. Îmi asum toate riscurile, inclusiv să fiu luat peste picior, să fiu obiect de zeflemea al supersofisticaţilor intelectuali ai lumii noastre literare fără viaţă şi cu atât de puţine caractere. Eu nu vreau să câştig nimic de pe urma poeziei, aşa că nu văd de ce ar trebui să zâmbesc de circumstanţă. Nu candidez nici pentru vreo funcţie la Uniunea Scriitorilor, nici pentru vreo altă poziţie socială. Sunt doar un poet. Aşa că îmi pot permite să fiu ridicol.
Poezia pe care am scris-o oferea încă din 1988 dreptul de a ne preface că suntem liberi să călătorim. Nu eram liberi, dar eu voiam să par că sunt liber măcar în scris. Dacă nu li s-ar fi părut suspectă această atitudine cenzorilor de pe la reviste - adesea scriitori de-ai noştri importanţi -  nu ar mai fi taiat cu atâta grijă numele oraşelor din Europa şi din lume pe care le pomeneam în poeme. Şi poate că acel tip de cenzură neghioabă - la care nu mă aşteptasem - mi-a oferit idea de a merge mai departe, de a construi ceva. Astăzi oricine poate scrie în poeme că a fost încoace şi încolo prin lume, dar pentru mine acesta este deja un drum pe care aş putea să spun că l-am parcurs “pe jos”, în ambele lui variante, lirică şi teoretică.
Într-una din serile trecute - la o lansare de carte cu participare românească, la Radiohaus, pe Argentinierstrasse, în spatele catedralei Karlskirche - Mircea Ţuglea mă întreba dacă mai cred că himerismul mai are justificare astăzi, când lumea călătoreşte cu adevărat şi nu mai are nevoie de suportul himerist-ficţional pentru consolarea (bovarică) de izolare. Pentru că mă simţeam un pic cam singur - aşa cum eram, cu un pahar de vin în mână, între oameni care se găsiseră uimitor de uşor unii cu alţii şi discutau grupuri-grupuri între ei, şi poate şi pentru că mă uitam să-l zăresc pe Himerus Alter în mulţime, ca să mă salveze din acea situaţie stânjenitoare – nu îmi amintesc dacă a formulat chiar aşa întrebarea, dar ştiu că i-am spus că himerismul abia acum are justificare. Pentru că nu mai anticipează – cum făcea în 1988 (când scriam primele poeme în stil himerist) şi cum încă bovariza în 1998 (când publicam primele două manifeste al himerismului, în România literară, nr. 8, şi în Familia, nr. 5 –, ci exprimă pur şi simplu lumea noastră de azi, globalizantă, multiculturală şi transnaţională. El oferă cu adevărat o perspectivă transnaţională, aşa cum am susţinut într-o comunicare la o conferinţă a PEN[8], intervenţie care a fost apoi publicată în săptămânalul 22[9].
Cred că lucrurile stau chiar aşa în această privinţă. Mi-au spus-o şi scriitorii nemţi şi americani cărora le-am vorbit despre concept. De altfel, elementul ficţional este mai puţin important în economia lui, a conceptului. De exemplu, cred că este mai puţin important să aflăm dacă este adevărat sau nu că am fost la Veneţia, aşa cum scriu într-un poem şi cum îmi amintesc că se întreba intrigat cineva, prin 1988, la cenaclul Universitas. Ceea ce mi se pare mai important este dacă acest element (fie el ficţional sau real) are efect strict din punct de vedere liric. Eu cred că scopul meu ca poet nici nu trebuie să fie altul, iar criticii – mă rog, cei mai mulţi - au spus că a fost atins acest scop.
Totuşi, întrebarea are ceva care m-a făcut să mă gândesc mai mult la ceea ce apare nou în relaţia himerismului cu realitatea. Nou este faptul că de câţiva ani am şansa de a trăi “live” poemele mele şi de a fi pus în faţa unor coincidenţe ciudate.
Iată, scriu aceste fraze la doi paşi de clădirea Hundertwaserhaus – care, în felul cum a fost concepută, în amestecul ei de stiluri arhitectonice, are legătură cu himerismul. Pentru că himerismul, în amestecul lui de Boală, Transfigurare, Călătorie şi Ştiinţă, pare şi el o ciudăţenie în peisajul literar, precum le apare turiştilor această clădire sofisticată şi vie de pe Löwengasse între construcţiile severe din jur.
Iată, scriu despre himerism, un concept care are la bază bovarismul lui Jules de Gaultier, tocmai în oraşul lui Freud, cel căruia îi deveniseră atât de familiare bovarismele epocii, pulsiunile inconştiente şi subconştiente ale unei societăţi extrem de frământate. Ieri – privind jos în strada Berggasse, din camerele largi şi înalte cu ferestre luminate, de unde fondatorul psihanalizei privise adesea cât locuise acolo – mă gândeam la şansa pe care o am de a face ca visul meu himerist să devină realitate.
În ultimii ani trăiesc cu adevărat poezia pe care am scris-o, sunt în plină realitate himeristă, în plină realitate ficţională. Întrebarea este ce schimbă acest fapt în structurarea şi definirea himerismului. Şi cum se poate rezolva în plan liric această problemă? La ea s-au referit în ultimul timp Nicolae Ţone, Nicolae Coande, Constantin Abăluţă, Bogdan Hanu, George Popescu, Cristian Livescu şi Al. Cistelecan. Trebuia, probabil, să ajung la Viena ca să constat că mai există cineva preocupat de ea, fie şi ca subiect bun de discutat în ocazii mondene.
Sunt adică într-un impas dacă scriu despre ceea ce trăiesc şi nu despre ceea ce aş vrea să trăiesc? Este aceasta o fundătură, o capcană în care m-am prins doar pentru că viaţa a făcut să cunosc cu adevărat şi realitatea poemelor mele? Avea latura bovarică a himerismului de până acum, cel de până la volumul “Himerus Alter în Rheinland” (Editura Vinea, 2003), o încărcătură lirică mai substanţială decât acesta în care autorul este unul şi acelaşi cu personajul, în care Vasile Baghiu este unul şi acelaşi cu Himerus Alter? Ce s-a schimbat?
Indiferent de răspunsuri, aceste întrebări sunt ele însele o provocare pentru mine, nu neapărat ca inventator şi teoretician (chiar aşa!) al himerismului, dar şi ca poet pur şi simplu. Ah, cât de afectat sună asta! Pe cât de adevărat, pe atât de afectat… Ceea ce simt este oricum un lucru ciudat şi foarte provocator în sens poetic. Din perspectiva realităţii în care trăiesc acum şi la care am visat atunci când am scris poemele himeriste, punctul de plecare, sanatoriul, oraşul meu Piatra Neamţ, ţara mea România, toate au devenit zone ale aspiraţiei mele poetice, perle de realitate înspumată pe un val imens de elan poetic ficţional, aşa cum erau în trecut locurile în care trăiesc acum. Este o schimbare a semnificaţiilor şi a funcţiilor poetice ale spaţiilor paralele, ale celor două lumi paralele în care au funcţionat actanţii poetici, cum ar spune Marin Mincu.
Schimbarea de rol a spaţiilor schimbă în vreun fel datele problemei? Răspunsul meu este afirmativ, pur şi simplu pentru că această schimbare mă pune în încurcătură. Sincer, nu ştiu pe ce drum să mai merg. Probabil că abia aceasta este încercarea cea mai grea dintre toate, iar de modul cum voi reuşi s-o depăşesc va depinde – cine ştie? – însuşi destinul himerismului.
Simt că undeva în preajma casei de pe Berggasse 19, unde fondatorul psihanalizei a trăit mai bine de patruzeci de ani, bântuie o fantomă care îmi va spune în ce direcţie trebuie să merg. Pentru că iată ce spunea în 1923 autorul lucrării “Das Ich und das Es”: “Psihanaliza aruncă o lumină mulţumitoare asupra câtorva probleme referitoare la artă şi artişti, dar alte chestiuni au scăpat cercetării. În practicarea unei arte psihanaliza vede încă o dată intenţia de a alina ingratitudinea – în primul rând în artistul însuşi şi, subsidiar, în audienţa pe care o are. Frământările artiştilor conţin acelaşi tip de conflict care îi face pe alţi oameni nevrotici şi care a încurajat mereu societatea să-şi construiască instituţiile. Se pune atunci întrebarea de unde apare idea potrivit căreia capacitatea creatoare a artistului nu ar fi o chestiune de psihologie.”. Aşadar, o chestiune de psihologie... O chestiune de ştiinţă.
Şi pentru că a venit vorba despre Ştiinţă, trebuie să adaug că am parte de o altă coincidenţă chiar în momentul în care scriu. Televizorul din cameră merge pe CNN, nu numai ca să urmăresc ştirile, care se repetă de atîtea ori, ci mai mult, poate, ca să existe un zgomot de fond în cameră care să mai atenueze din sentimentul de singurătate pe care îl am în timp ce lucrez. Iar ceea ce aud la un moment dat este că primul transplant de fizionomie (“face transplant”) a reuşit cu succes. Ah, dar ce altceva este Transfigurarea din teoria mea? Nu este ea un transplant de identitate? Nu devine Vasile Baghiu “altcineva”? Nu devine el Himerus Alter? Mă uitam la imaginile prezentate pe canalul american cu femeia înconjurată de echipa medicală care îi făcuse schimbarea fizionomică. Suntem de fapt foarte aproape de ceea ce visăm să fim! Ştiinţa poate fi, aşadar, acea portiţă pe care o căutam, acea cale pe care am tatonat-o cu un baston al intuiţiei, aşa cum tatonează orbii cu bastoanele lor marginile uşor denivelate - anume pentru ei - ale peronului de la metrou. Îi văd uneori aici în staţia Rochusgasse, unde cobor ca să ajung la hotelul meu. Tatonează încet-încet, cu precauţie, peronul, iar când dau de acele crestături ale betonului se opresc. Eu cum voi şti când să mă opresc? Ştiinţa poate fi o cale bună de urmat în această aventură poetică, dar poate fi şi o capcană. Pentru mine, cum sunt orb pentru unele lucruri practice, ar putea fi un drum înfundat. Ştiinţa? Da. O să vedem… Doar nu am început degeaba – acum, la patruzeci de ani – studii de psihologie şi sociologie… Va trebui să ajung cu ele undeva, va trebui ca pe seama lor să reuşesc să duc himerismul (acest bovarism cu aplicaţie literară) spre o altă perspectivă, pe un alt drum. 
Nu mai demult decât săptămâna trecută - căutând pe Google după “chimerism” - am dat şi peste alte implicaţii ştiinţifice ale termenului. Ele ţin de medicină. Ce coincidenţă! Boala şi Ştiinţa, două din cele patru elemente ale himerismului, alături de Transfigurare şi Călătorie, au rădăcini tocmai în medicină. Boala himeristă din câmpul patologiei este o combinaţie de celule diferite care perturbă dezvoltarea unui organism. În laborator, himerismul se realizează prin transpalnturi, prin inserare. Nu sunt oare Ştiinţa şi Transfigurarea, în laboratoarele himerismului meu poetic şi poietic, nişte inserţii în corpul normal al poeziei format până atunci din Boală şi Călătorie? A trebuit să aflu acum despre înţelesurile în care termenul este utilizat în medicină ca să văd cum nimic nu este întâmplător pe lumea asta. Experienţele mele medicale, la sanatoriu şi prin spitalele în care am lucrat, pregăteau această coincidenţă, mă duceau, cu ochii închişi, instinctiv, înspre terenuri nedefrişate de poeţi, abia identificate înainte, abia tatonate, aşa cum e cel al Ştiinţei.
Sunt pregătit şi optimist. Aşa simt. Constat că nu am devenit, încă, un funcţionar al literaturii, al scrisului, că în sufletul meu mai palpită entuziasmele facile şi ridicole de altădată, că interesul şi curiozitatea pentru această aventură sunt încă vii în mine, aşa că nu mă voi da bătut. Fie şi pentru că în fapt nu va fi nimic de pierdut. Dacă ar fi să fie o pierdere, ea ar fi ca atunci când aş oferi unei femei necunoscute de pe stradă o floare, iar ea, distrată, ar arunca-o în primul coş întâlnit în drumul ei, în timp ce eu – ridicol, şi caraghios, şi caragialian, fireşte – aş privi resemnat.
Ce imagine kitsch perfectă! Imagine de reclamă. Oare atracţia aceasta pentru kitsch din ultima vreme să fie o contaminare de la vitrinele de aici din oraşul lui Mozart? Mă surprind adesea amestecând în unele poeme din aceste zile manechinele şi gâturile de plastic pe care comercianţii îşi etalează rochiile şi bijuteriile. M-am gândit cu adevărat la imaginea aceasta, pentru că atât poezia mea, cât şi aura ei himeristă sunt, împreună, o astfel de floare pe care am oferit-o lumii literare, o lume care – la sfârşitul secolului douăzeci – trecea distrată, deloc complexată şi foarte well-fashioned, pe seama postmodernismului mimat,  pe lângă disperările mele de poet român care aflase că lumea nu e numai atât cât se vedea de pe terasa sanatoriului în care vieţuia şi nici cât ne spuneau “tovarăşii” că ar fi.
Şi ca să mă adâncesc şi mai tare acum în sentimentalism şi melodramă, cum îmi place câteodată, eu cred că sunt în situaţia băiatului de ieri din Stefansplatz care oferea nişte pliante trecătorilor. Cu ani în urmă stătusem şi eu aşa, în piaţa literară, iar pliantul meu se chema himerism.
Himerismul este un spectacol de poezie pe care l-am oferit lumii literare într-o vreme în care ea, lumea literară, se plictisise foarte tare de postmodernism. Himerismul este o aventură a poeziei pe care orice poet şi-ar dori s-o trăiască. Am ajuns la himerism pentru că am îndrăznit să dau frâu liber prin poezie gândurilor legate de identitatea mea în lumea în care trăiesc, nu numai în lumea românească, dar în lumea întreagă. Acum, când există posibilitatea de a călători liber, în Vest şi oriunde, scriitorii români ar putea să înţeleagă mai bine ceea ce am dorit să spun prin inventarea himerismului. Dacă nu se putea trăi normal în acele vremuri, eu voiam ca măcar în poezia mea să trăiesc normal, să pot călători, să fiu ca toată lumea din lumea largă. A fost întâi un impuls de natură ontologică şi abia după aceea el s-a convertit în poetică. Era visul unui om care se gândea la spaţiul european, la spaţiul lumii întregi ca fiind ale lui, dar la care nu avea acces. De aici întreaga aventură.
Iar aventura continuă. O descopăr şi eu pas cu pas, fascinat, intimidat, împreună cu Himerus Alter, împreună cu poeţi şi critici care s-au lăsat prinşi - cîtuşi de puţin - de aventură, împreună cu cei care simt poezia ca pe expresia celui mai pur spirit al libertăţii.
Nu ştiu care este relaţia altor poeţi cu propria lor poezie, dar eu ştiu că himerismul – cu tot ce-i aparţine, poezie şi ideologie poetică – m-a făcut să mă simt un om liber. Am trăit liber în tot acest timp pentru că prin himerism am scăpat de complexul provinciei România. Fără aceasta nu aş fi îndrăznit în veci să bat la uşile revistelor americane şi engleze, care s-au şi deschis pentru mine uneori, nu aş fi îndrăznit în veci să aplic pentru bursele germane, ale căror jurii s-au arătat chiar interesate de povestea himerismului.
Lucrurile se leagă într-un fel atât de ciudat încât am sentimentul că trăiesc o aventură extraordinară, într-o incursiune curajoasă, pe un pământ neumblat, asemenea vechilor descoperitori de “americi”. America mea este instinctul de a vedea pe unde să merg mai departe. Ea este un fel de al şaselea simţ care mă ajută să văd ceea ce trebuie să spun şi să spun ceea ce văd cu ochii minţii şi ai sufletului. Sunt, într-un fel, cam singur în căutările mele, dar bine că pot măcar să visez în voie la cele mai năstruşnice scenarii.
Viena mă învăluie şi mă cucereşte în zilele acestea cu muzeele ei în care au fost adunate comorile de peste veacuri ale artei şi istoriei, iar eu sunt năucit, cu garda jos, copleşit ca un copil de la ţară care vede pentru prima dată oraşul. Eu sunt cu adevărat un copil al unui sat anume din România, al satului imens România, dar mă încumet să fac planuri, să bovarizez, să himerizez cât îmi pofteşte inima, rătăcit acum undeva pe lângă piaţa Naschmarkt, cu carnetul de note pregătit anume, uitându-mă cu gura căscată la cupola din frunze de laur aurite a clădirii Secession-ului.
Himerizez? Nu, îmi spun doar mie însumi aşa. Aproape că vorbesc de unul singur, printre vienezii aceştia care au înfăţişarea unor ţărani cumsecade de la noi, în timp ce mă pregătesc să intru ca să văd friza lui Beethoven pictată de Klimt, nu înainte de a citi inscripţia de pe frontonul clădirii celebre: “Der Zeit ihre Kunst. Der Kunst ihre Freiheit”[10]
Himerismul este libertatea (Die Freiheit) pe care mi-o pot permite. Sunt în realitatea adevărată. Viena în care mă aflu acum nu este Viena din poeme, ci Viena adevărată în care trăsurile încă mai huruie în zgomotul copitelor cailor, aşa cum huruiau şi în anii când Eminescu trecea pe aici. Sunt ceea ce sunt, adică nici mai mult şi nici mai puţin decât un om care trăieşte în acord cu arta sa, tocmai pentru că am îndrăznit să fiu mai înainte de a fi fost, pentru că mă plimbam deja – deloc inhibat de comunismul şleampăt din ţara mea – pe marginea Canalului Grande când nici până la Veliko Târnovo nu se putea ieşi.
Sunt în impas cu himerismul? Poate. Dar nu este oare abia acesta un punct de unde se poate porni în orice direcţie? Am şansa de a călători acum tocmai pentru că m-am purtat tot timpul ca şi cum aş fi putut oricând să o fac.Tot ceea ce mi s-a întâmplat în ultimii ani, călătoriile, ieşirile reale în alte spaţii sunt dovada simplă şi clară a felului insidios şi eficient în care o teorie literară poate influenţa viaţa.
Se spune că literatura nu schimbă lumea. Poate că schimbarea pe care literatura o produce în lume nu este la fel de vizibilă şi comensurabilă precum sunt, să zicem, efectele Internetului în stilul de viaţă al oamenilor, în economie, în servicii, dar, în ceea ce mă priveşte, eu ştiu că poezia m-a condus pe acest drum pe care – descoperind himerismul – am putut merge mai departe, spre ieşirea din încercuirea provincialistă în care simţeam că mă sufoc. Ea m-a împins pur şi simplu înspre zona aceasta “live” în care trăiesc acum, iar întâmplarea este pentru mine dovada clară a puterii pe care poezia o are asupra vieţii.
Scriam poeme triste despre o lume tristă, plină de spitale şi boală, dar simţeam că îmi lipseşte ceva, intuiam că tonul sumbru – pe care îl adoptasem prin natura mea posomorâtă şi pe care încercam să îl alung atunci când erau de faţă prietenii, ca să nu-i încarc şi pe ei cu el – avea nevoie de o compensaţie, de spaţii mai largi, de perspectiva mai largă a lumii în care trăiam.
Himerismul a fost o portiţă. Am deschis-o şi am ajuns aici. Din acest punct se poate ajunge oriunde. Aş putea spune că povestea abia începe.
Viena,  februarie 2006
 ---------------
 [4] Prima publicare în Poesis, nr. 6-7-8, 2006, p. 21-26

[5] Folosesc termenul Roxanei Sorescu dintr-un articol apărut anul trecut în Observator cultural, nr. 37 - 294 / 10-16 noiembrie 2005

[6]Totul a început în ziua de 21 august 1988. (…) Brusc, pe la orele 16,30, m-am gândit că în loc sa traiesc la sanatoriu, printre muribunzi şi extrem de izolat, aş fi putut fi altcineva, un om care trăieşte la Palermo sau în oricare alt oraş al Italiei, aş fi scris atunci din perspectiva acelui cetăţean universal (Himerus Alter de mai târziu) pentru care graniţele (geografice, dar şi temporale) nici nu există. Şi am scris. Eram deja altcineva şi fusesem cuprins de un fel de febră ataractică, dacă pot să spun astfel, pentru că nu mai ştiam de nimic şi de nimeni din jur. Grevat pe bovarismul lui Jules de Gaultier, himerismul se născuse, aşadar, cam pe la orele 16,30, în ziua de 21 august 1988.” (fragment din primul manifest al himerismului, apărut în România literară, nr. 8/ 1998, cu titlul “Himerismul, un manifest poetic. Postfaţă la o trilogie”)

[7] Paul Cernat despre antologia „Poezia română după proletcultism. Generaţia anilor '60-'70 ( antologie comentată)” de Constantin Abăluţă, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2000, în Observator cultural (nr. 35/2000): <<Ceea ce e important în aceste caracterizări ţine în primul rând de explicitarea conceptului de “lirism himeric“ preluat dintr-un manifest de acum câţiva ani al tânărului poet Vasile Baghiu, dar reelaborat în manieră proprie. Termenul/conceptul de “himerism“ trimite, în acelasi timp, catre irealizarea postmodernă, catre creaţia de “realităţi ficţionale“, către realitatea “virtuală“, magică, fantasmatică a psihicului poetic. El stă, de fapt, la baza proiectului acestei antologii şi a concepţiei autorului despre lirism (revine de altfel foarte des in cadrul analizelor si comentariilor): “Himera este, îndeobşte, apanajul omului aflat în situaţii limită: a celui umil, marginalizat, muribund. Himera e acel lucru care nu-ţi poate fi niciodată confiscat“. Să mai spunem că acest himerism fantast intră întotdeauna într-o ecuaţie realist-biografică, gogoliană, crescând din materia banalului cotidian celui mai umil.>>
[8] Conferinţa internaţională a Centrului PEN Român “Mai multe literaturi, o limbă, mai multe limbi, o literatură” (Iaşi, 21-23 aprilie 2000)

[9] Baghiu, Vasile. Himerismul, o perspectivă transnaţională, în revista 22, supliment literar, nr. 16, 2000, p. XIII.
[10] “Pentru epocă este artă. Pentru artă este libertate.”


Al patrulea manifest al himerismului
Încercarea de a împăca poezia cu viaţa[11]
Tema numărului de faţă al Vetrei îmi oferă plăcuta ocazie de a scrie din nou despre himerism. Am intuit întotdeauna că mai devreme sau mai târziu poezia, în stilul himerist pe care l-am inventat, îmi va influenţa viaţa. Dovada este că de câţiva ani mă aflu într-o permanentă călătorie, iar Europa mi-a devenit parcă mai familiară, aşa cum apropiată îmi este ţara în care trăiesc. Este un miracol. Nu am bani, nu sunt bogat, dar scrisul îmi aduce pur şi simplu pe tavă şanse de a călători, burse, invitaţii pentru lectură, întâmplări de felul acesta. Iar când acestea lipsesc, încep să îmi pun în funcţiune propriul mecanism de a visa la alte călătorii, la alte drumuri, în plină criză economică, în contrast cu lumea îngrijorată de ziua de mâine, ceea ce nu exclude grija mea faţă de ziua de mâine, pentru că nu sunt singur, pentru că - slavă Domnului! – am familie, sunt conectat la viaţă. La nevoie, acest mecanism de a visa poate include şi apelul la tradiţionalul CAR românesc, observaţie care poate fi o coborâre şi mai în adânc în lumea reală în care trăiesc. Totul are la bază principiul – împărtăşit, din fericire, şi de familia mea – conform căruia viaţa sufletească şi spirituală are întâietate faţă de aspectele materiale.
Aş putea spune că una din cele patru trăsături ale himerismului, călătoria, îmi reţine în ultimul timp mai mult atenţia în defavoarea celorlalte trei faţete, transfigurarea, ştiinţa şi boala. Se întâmplă un fenomen interesant, pe care îl urmăresc cu multă curiozitate chiar în timp ce îl trăiesc. În ultimii ani trăiesc ceea ce altădată scriam. Săptămâna trecută mă aflam la Trocadero, deasupra Turnului Effel, admirând uriaşa deschidere până înspre Şcoala Militară, înspre Champ de Mars, peste Sena, unde oamenii, cu miile, văzuţi de sus, păreau acele personaje anonime din tablourile lui Breugel cel Bătrân, pe care le-am studiat ore întregi, într-o zi de iarnă a anului 2006,  la Kunsthistorische Museum din Viena, iar acum, întors acasă, scriu acest articol pentru revista Vatra din oraşul românesc Târgu Mureş şi îmi notez pe o foaie frânturi din ceea ce încearcă să fie în mintea mea versuri. Şi tot săptămâna trecută făceam baie noaptea în Mediterana, la Nettuno, aproape de Roma, iar acum, întors acasă, în apartamentul meu de două camere de la marginea oraşului Piatra Neamţ, scriu despre himerism şi răspund unui e-mail al unui poet american care a scris sonete cu vampiri pe care ar vrea ca eu să i le traduc în română. Cu două săptămâni în urmă, în timp ce stăteam de vorbă cu prietenii mei germani Anne Cerbe şi Achim Jaeger, într-o grădină plăcută din oraşul german Düren (în compania celor dragi ai mei, pe care reuşesc uneori în ultimul timp să-i iau cu mine în peregrinările mele poetice sau reale, sau pur şi simplu poetice şi reale împreună, adică himeriste), a venit în discuţia noastră titlul acestui text, pentru că am simţit că în timp ce duceam paharul de bere Kölsch (berea locului) la gură aş fi scris un vers despre acel pahar de bere în grădina tunsă nemţeşte. Nu era posibil să şi scriu. Ar fi fost o afectare prea evidentă. Ori scrii, ori trăieşti. Însă cum cu prietenii adevăraţi poţi vorbi despre orice, nu am ezitat să-i spun lui Achim că titlul articolului meu va fi „Himerismul sau încercarea de a împăca poezia cu viaţa”. Reacţia lui a fost să meargă în casă şi să-mi aducă o foaie şi un pix ca să scriu ceea ce tocmai îi spusesem, pentru că, zicea el, ar fi păcat să uit.
Am în faţă foaia pe care am notat şi mi se pare ciudat. În astfel de circumstanţe rişti să nu mai ştii unde este „punctul de plecare” (bineînţeles că mă refer, egotist, la titlul volumului meu de proză scurtă), rişti să nu mai vezi direcţia în care mergi, rostul şi sensul unui efort de identificare a propriului loc în agitaţia generală. La fel cum nu vedeam de unde vin şi încotro mă duc, ca să spun aşa, în ziua de 2 august, în mulţimea imensă din faţa celebrei Mona-Lisa a lui Da Vinci de la Louvru (chiar în ziua în care o rusoaică a aruncat cu o cană în tablou pentru că nu primise cetăţenia franceză), în care şansa de a prinde sufleteşte zâmbetul celebru era anulată din start de aspectul turistic şi comercial al întâmplării.
Ambiţia mea a fost mereu aceea de a împăca trăirea cu poezia. Poezia şi viaţa nu se ceartă între ele, dar nu s-au aflat totdeauna în bune relaţii. Una îşi ia substanţa din cealaltă, însă adesea, pentru a exista, poezia are nevoie să se despartă de viaţă aşa cum o trăim noi oamenii, iar viaţa, pentru a nu rămâne un lucru teoretic, e obligată să ignore poezia. În cazul meu, himerismul mă împinge să descopăr pe viu locurile despre care am scris fără să le fi văzut, ceea ce înseamnă că stilul himerist de a scrie poezie apropie autorul de realitate, în contrast cu alte moduri de a scrie, care îl fac pe autor ataractic.
Descoperirea pe viu a locurilor despre care am scris mă determină, de fapt, la o mai puternică autoanaliză, la o întoarcere înspre cel care sunt, la o ignorare a lui Himerus Alter, căruia îi las trăirile himeriste ca să pot eu să rămân cât de cât ancorat în viaţă.
Eu rămân ancorat în viaţă când mă întind pe iarbă cu ai mei, printre francezi, undeva pe Champs-Elysées, nu departe de Place de la Concorde, oferindu-ne un răgaz pentru a putea simţi pulsul oraşului plin de frumuseţe, dar simt adierea discretă a unei poezii ambigui, ermetice, fără voce, care vine de prin Nerval sau chiar din Proust (a cărui cameră am văzut-o la Muzeul Carnavalete, la doi paşi de camera contesei de Noilles), sau chiar din Miller, sau din Le Clézio.
Eu trăiesc pe viu atunci când simt, la Lucerna, aerul rece al lacului şi al Alpilor, aer pe care nu l-aş fi simţit niciodată uitându-mă prin albume, citind jurnale sau răsfoind pliante turistice, dar simt că sunt înconjurat şi de tensiunea specială pe care nu o poţi cunoaşte decât prin poezie. „Fără poezie, viaţa e pustiu”, cum zice într-o replică Ştefan Mihăilescu-Brăila, o valoare naţională căreia ziariştii noştri nu s-au grăbit deloc să-i ia interviuri cât era în viaţă, pentru că erau ocupaţi cu bârfele tâmpite.
Viaţa e pustie cu adevărat fără poezie în sensul în care călătoria turistului este lipsită de satisfacţie dacă nu are şi o latură sufletească asumată, trăită, consumată.
Himerismul nu este o călătorie turistică. Este una iniţiatică. Înspre cunoaşterea de sine. Înspre identitatea mereu pe punctul de a se pierde într-o diversitate de culturi care nicicând nu a fost atât de mobilă. Atât Himerus Alter cât şi Vasile Baghiu au în bagaj şi întreaga tensiune a dedublării, a maladivului, a ştiinţei, a nostalgiei. Este dedublarea bovarică, pessoană, ca un remediu la tentaţia structurală a autorului de a trăi numai în poezia scrisă uitând de poezia din viaţă. Este tensiunea bolii, a micilor sâcâieli ale călătoriei, a durerii de gleznă  sau de coloană, a unei stări de lipotimie care te poate cuprinde tocmai când admiri tronul lui Carol cel Mare din catedrala din Aachen. Este tensiunea ştiinţei, a tehnologiei, când nu ştii pe ce buton să apeşi în liftul sofisticat din imobilul de pe Rue du Théâtre din Paris, în care locuieşti cu familia temporar. Este nostalgia paradoxală după ceva de care fugi, după locul tău, acelaşi din care odată ai privit lumea fără speranţă, himerizând, ai privit înspre mările şi oceanele despre care poeta Ana Blandiana scria în 1988 în „Familia” că le reprezinţi, fără să le fi văzut, „cu minuţie şi adevăr” .
Nu ştiu dacă urcând pentru prima oară treptele de la Sacré Coeur cineva ar putea să spună că mai este el însuşi sută la sută. Cu bazilica în faţă, sus pe deal, cu Parisul în spate, jos, eşti prins într-o clipă, într-o buclă, în care scrisul şi trăitul, poezia şi viaţa se împacă destul de bine, dar în care tu parcă nu mai eşti tu. Am trăit această diluţie a identităţii în cele cinci zile petrecute acum două săptămâni la Paris. Este un loc plin de clişee din cărţi, dar este şi un loc în care, pe la unele colţuri, în ciuda curăţeniei remarcabile a oraşului, mai adie şi mirosuri dubioase. Pentru scurt timp această adiere te trimite înapoi la realitate, pentru ca pe urmă să poţi să te bucuri în tihnă de străduţele cartierului Montmartre, de agitaţia optimistă din jurul pictorilor adunaţi în mica piaţetă nu departe de restaurantul Le Consulat.
Asumat în această modalitate în care Vasile Baghiu încearcă să-l urmeze pe Himerus Alter la propriu, sa-i refacă itinerariul, himerismul devine cu adevărat un stil de viaţă, poezia ca noţiune generică se transformă într-un mod de a trăi pe pământ. Pe această cale poezia nu mai este doar un text scris pe hârtie, cum nici nu am crezut vreodată că ar fi, poezia este un instrument prin care se poate vedea viaţa. Prin himerism poezia devine un instrument de amplificare a trăirii. Poezia are în sine această calitate de amplificatoarea a vieţii, dar când autorul face experimentul de a proba pe viu ceea ce scrisese fără să fi trăit, de a păşi cu sandale reale pe caldarâmul din faţa catedralei Notre Dame, pe care îl poemenise odată într-o coadă de vers, faptul devine o asumare totală a efectului de poezie, devine scris şi trăit împreună, o singură entitate, mai apropiată de viaţă decât de artă, mai mult viaţă decât artă, un fel de artă a trăitului, unică, intensă, profundă, revelatoare din punct de vedere uman, spiritual şi cultural, o recompensă pentru prozaismul spre care viaţa are tendinţa să ne conducă.
Prin călătoriile mele verific în ultimii ani secvenţe de poem, iar acest experiment este de fapt noutatea pe care o aduce himerismul faţă de primele manifeste. Nu pot uita o întâmplare absolut uimitoare pe care această poetică aflată la graniţa dintre artă şi viaţă, himerismul, mi-a prilejuit s-o trăiesc. O povestesc uneori şi elevilor în şcoli pentru a le arăta cum pe calea cititului şi a scrisului, a literaturii, poţi ajunge să trăieşti momente extraordinare. Am povestit-o şi prietenilor scriitori. Unul dintre ei, Constantin Abăluţă, un susţinător fervent al himerismului, a şi transformat-o într-o povestire pe care urmează să o publice, dacă nu o fi publicat-o între timp. Mă aflam în Germania, într-una din rezidenţele mele literare. Luam cina cu mai mulţi artişti şi scriitori din diferite colţuri ale lumii. Fiecare dintre noi vorbeam despre ce fel de artă facem, ce fel de literatură scriem. Când mi-a venit rândul, am spus că eu scriu o poezie în care, între altele, un personaj călătoreşte prin toată lumea, liber, prin oraşe şi locuri prin care eu nu am fost niciodată. După ce am oferit şi câteva detalii, artistul chinez Lu Ming Zhu, care s-a arătat interesat în mod deosebit de ceea ce spuneam, m-a întrebat în tăcerea în care nici zăngănitul uşor al tacâmurilor nu se mai auzea: „Vasile, despre vreun oraş din China ai pomenit?”. „Da.”, am răspuns. „Cum se numeşte?”, a continuat el. Când am pronunţat cuvântul Xiamen reacţia lui a fost una de uimire totală. Era chiar oraşul lui. Ceilalţi, realizând într-o clipă ceea ce se petrecea, m-au rugat pe dată să le aduc cartea ca să vadă scris numele oraşului chinez în text. Am dat fuga în apartamentul meu şi am adus „Fantoma sanatoriului” (ediţia de buzunar apărută la Editura Vinea a poetului Nicolae Tzone ) şi le-am arătat. A fost o întâmplare care m-a pus pe gânduri, cum un zâmbet mirat le-a lăsat tuturor celor prezenţi, o întâmplare care mi-a confirmat că himerismul nu este doar o fantezie de-a mea, că este expresia ideologic-literară şi ontologic-estetică a unui timp pe care l-a prevăzut, cu ochii minţii şi ai sufletului tânărului care eram, un tânăr izolat la sanatoriu prin proprie voinţă, îngrijind bolnavi ca să fie de folos şi să cunoască viaţa, izolat şi într-o Românie izolată, visând la ceea ce azi e realitate.
Realitatea a ajuns din urmă viziunea himeristă. Nu mai sunt defazate. Himerismul exprimă acum lumea pe care a anticipat-o po(i)etic. Este şi acesta unul din motivele pentru care himerismul devine şi mai  actual.
Actuale sunt toate manifestele care au apărut ulterior. Şi toate mi se par interesante şi merituoase, pentru că sunt dovada neliniştii auctoriale din spatele lor. A păşi pe un drum nou este un act de curaj. De aceea îi admir şi pe deprimişti (cu pledoaria lor pentru suferinţa artistică), şi pe boierişti (cu recursul lor la rădăcini), şi pe fracturişti (cu radicalismul lor declarativ şi critica minciunii sociale), şi pe conexionişti (cu obsesiile lor scientiste), şi pe performatişti (cu idea artei făcute chiar din momentele de trăire), şi pe utilitarişti (cu întoarcerea la cititor), şi pe autenticişti, şi pe ceilalţi. Ei au dat nume neliniştii lor. Ei încearcă să asume şi să articuleze coerent câte o voce poetică, ceea ce nu e deloc puţin.
Himerismul nu se ceartă cu nici unul dintre ele. Himerismul a oferit o ieşire din postmodernism. Este paralel postmodernismului şi tuturor celorlalte, pentru simplul motiv că teritoriul său (poetic, ideologic, estetic, ontologic) este în strânsă conexiune cu viaţa, atât pe filiera semnificatului, a substanţei poetice (care vorbeşte despre lumea largă şi despre suferinţă şi boală), cât şi pe filiera autorului (care se dedublează, care are o dispută cu un personaj, Himerus Alter, care trăieşte „live” propria ficţiune poetică), ceea ce face imposibil orice „replacement”.
Luaţi din tot angrenajul himerist doar unul din elemente şi nu veţi mai avea himerismul. El nu este posibil fără Himerus Alter. Nici fără Vasile Baghiu. Nici fără călătorie, fără oraşele, străzile şi locurile care aduc un plus important de efect de poezie. Nici fără boală, care fereşte poezia de superficialitate. Himerismul nu ar fi întreg nici fără transfigurare, care îl scoate pe autor din capcana „eului biografist” şi a „provincialismului”. În fine, ceva ar lipsi din acest sistem himerist şi dacă ştiinţa nu şi-ar arunca uneori razele în teritorii în care e foarte dificil să te lipseşti de ironie, un ingredient necesar, în doze mici, poeziei. Iată, între timp gândesc altfel despre ironie şi rolul ei în poezie. Dacă în primul manifest al himerismului criticam faptul că ironia este supralicitată în poezia generaţiei mele, astăzi, un pic mai bătrân, cred că un zâmbet ironic, dacă nu este superior, dacă este consolator şi înţelegător, îmbogăţeşte poezia.
Mă gândeam înainte de a pleca acum trei săptămâni împreună cu cei dragi ai mei – Iuliana, Ioana şi Ştefan – în călătoria europeană, pe urmele lui Himerus Alter, că viaţa a făcut în aşa fel încât himerismul devine incomplet chiar şi dacă nu ar fi aceste călătorii care dublează realitatea din poeme. Abia aşa pot demonstra mai uşor că există poezia din viaţă şi poezia din scris. „Poezia din viaţă” a fost atunci când cu câteva zile înainte de plecarea pe ruta Piatra Neamţ, Viena, Praga, Frankfurt am Mein, Düren, Aachen, Langenbroich, Paris, Stein am Rhein, Lucerna, Lugano, Nettuno, Roma, Graz, Gyor, Oradea, Piatra Neamţ, într-o Europă din ce în ce mai familiară şi parcă mai mică, am stat câteva ore la taifas cu poeţii Ovidiu Nimigean şi Constantin Acosmei, după ce vorbisem la telefon cu poetul Nicolae Coande, întâmplare rară, filmată de Ovidiu, cu ironie, cu autorironie suficientă încât să ne permitem să râdem fără nici o stinghereală. Ei bine, ca să încerc o ironie (cu teamă, pentru că nu prea îmi ies glumele), „poezia din scris” a fost atunci când am scris. Lăsând gluma la o parte, când scrii poezie emoţia este puternică, dar nu mai puternică decât recunoaşterea pe viu a lumii.
Bineînţeles că eu acum nu scriu poezie după reţetă. Niciodată nu am făcut asta. Himerismul nu este o reţetă, fireşte, ci o încercare de a înţelege un anumit tip de atitudine poetică. Descopăr pas cu pas, vers cu vers poemul himeric şi încerc în acelaşi timp să-i găsesc o explicaţie, să-l însoţesc de o glossă teoretică. Eu nu ştiu dinainte cum va arăta poemul. Îl descopăr, văd care îi sunt legăturile, observ care e calea pe care mă duce, mă las purtat de febra aventurii. Caut, tatonez mereu. Încerc şi transplantul în altă cultură şi altă limbă. În ultimul timp scriu şi în limba engleză, ceea ce îmi permite o altă dedublare. Când scriu poeme în engleză mi se pare că sunt Himerus Alter.
Aici am ajuns. Spectator şi actant (cum spune Marin Mincu) într-un spectacol de poezie care imită viaţa. Viaţa imită poezia, iar poezia imită viaţa. Dacă poţi trăi acest amestec poţi spune că eşti fericit. Dar nu fericit ca un nătâng, ci fericit ca un om care ştie ce înseamnă să zâmbeşti cu tristeţe. Fericit ca un himerist.
19 august 2009
 ---------------------

[11] Prima publicare în Vatra, nr. 2 / 2010; tema numărului: Manifeste poetice, p. 52


Note şi repere bibliografice asupra himerismului[12]
Himerismul este un concept şi manifest literar lansat de Vasile Baghiu în 1998. Himerismul teoretizează asupra unei direcţii trans-naţionale în poezie şi are în vedere patru componente esenţiale: transfigurarea, maladivul, calatoria şi ştiinţa, iar programul său constă în scrirea unui tip de poezie care să cuprindă toate aceste patru componente în substanţa ei. Considerat „cel mai important manifest literar al sfârşitului de secol douăzeci”[13] , "cea mai nuanţată, mai limpede şi mai explicit expusă artă poetică din poezia anilor nouăzeci"[14], "un manifest incitant", "un curent de buzunar"[15], "himerismul" pledează pentru cultivarea unui tip de personaj apatrid, a unui cetăţean universal, pentru ieşirea din provincialism pe seama cosmopolitismului, se opune spiritului demitizant al postmodernismului şi pragmatismului său antipoetic şi „priveşte înspre un nou secol în care globalizarea vieţii pe Terra va fi o realitate”[16] Având conexiuni cu bovarismul lui Jules de Gaultier şi cu tentaţia heteronomică a lui Fernando Pessoa, "himerismul" îşi propune, pe seama poeziei inventatorului său şi a teoretizărilor, să scoată poezia din zona "eului biografist", prin inventarea unor "realităţi paralele" şi prin "mimarea libertăţii depline". Conform mărturisirilor autorului, „Totul a început în ziua de 21 august 1988. (…) Brusc, pe la orele 16,30, m-am gândit că în loc sa traiesc la sanatoriu, printre muribunzi şi extrem de izolat, aş fi putut fi altcineva, un om care trăieşte la Palermo sau în oricare alt oraş al Italiei, aş fi scris atunci din perspectiva acelui cetăţean universal (Himerus Alter de mai târziu) pentru care graniţele (geografice, dar şi temporale) nici nu există. Şi am scris. Eram deja «altcineva» şi fusesem cuprins de un fel de febră ataractică, dacă pot să spun astfel, pentru că nu mai ştiam de nimic şi de nimeni din jur. Grevat pe bovarismul lui Jules de Gaultier, himerismul se născuse, aşadar, cam pe la orele 16,30, în ziua de 21 august 1988.”[17] Autorul a publicat până acum patru manifeste ale himerismului. Primul a apărut în România literară.[18] Al doilea manifest, cu mai multe detalii teoretice, a apărut în revista Familia[19], a fost inclus, într-o versiune corectată de autor, şi în volumul "Fantoma sanatoriului"[20] şi reprezintă textul intervenţiei sale la colocviul „Există o nouă direcţie în literatura română?”, organizat în primăvara anului 1998 de revista orădeană. Al treilea text asupra conceptului po(i)etic al himerismului, intitulat chiar „Al treilea manifest al himerismului...”, a fost publicat în revista Poesis. [21] Al patrulea manifest al himerismului a apărut în revista Vatra.[22] Ulterior, Vasile Baghiu a publicat şi alte texte teoretice asupra conceptului. Ele au avut ecouri reale în lumea literară, în pofida unor nemulţumiri exprimate de acesta în legătură cu receptarea lui. O listă, chiar făcută în grabă, a autorilor care au reacţionat în presă - fie la lansarea "himerismului", fie mai târziu - ar putea fi relevantă în acest sens: Constantin Abăluţă[23], Mircea A. Diaconu[24], Nicolae Ţone[25],  Nicolae Coande[26], Dan Bogdan Hanu[27], Cristian Livescu, Ruxandra Cesereanu, George Popescu[28], Iulian Boldea, Marin Mincu[29], Al. Cistelecan[30], Emil Nicolae[31], Dumitru Chioaru[32], Felix Nicolau[33], Ştefania Mincu[34]. În legătură cu aceste pusee polemice, criticul Al. Cistelecan crede că "nu există nici un complot contra lui Baghiu şi nici contra himerismului" şi spune că "iritarea poetului, psihologic de înţeles, estetic devine cel puţin excesivă". În acelaşi articol, criticul de la Vatra lasă, totodată, şi o uşă întredeschisă pentru "himerism": "La urma urmei, un poet poate fi mai important decât un ideolog, deşi eu n-aş da pierdută nici bătălia conceptuală a lui Vasile Baghiu".[35] Orice s-ar spune, Vasile Baghiu simte necesitatea unor delimitări. Într-un articol din Mozaicul, "inventatorul himerismului", cum îl numeşte Roxana Sorescu[36], încearcă, pe un ton polemic, să clarifice relaţia "himerismului" cu postmodernismul: "Himerismul este o alternativă la postmodernism din următoarele motive: 1) nu face din ludic un scop în sine; 2) îşi îngăduie o utopie (transfigurarea, bovarismul, călătoria), rămânând în acelaşi timp în realitate şi poate chiar în realism sau naturalism ("maladivul", "ştiinţa"); 3) este mai precis delimitat ca ideologie literară (definiţii şi trăsături ferme); 4) priveşte înspre viitor cultivând experimentul (ştiinţa în poezie) şi încercarea teoretică în marginea experimentului ("pozitivism liric", "poeton").”[37] De asemenea, în răspunsul la întrebarea criticului Ion Simuţ "S-ar putea face o conexiune între onirismul dimovian şi himerismul pe care îl promovezi teoretic şi practic într-un manifest şi în propria poezie?", Vasile Baghiu nuanţează şi relaţia cu onirimul a conceptului său: "Himerismul nu are nici o legătură cu onirismul pentru că nu cultivă fantasticul şi nici ambiguitatea. De asemenea, himerismul respinge excesele ludice, pe când poezia lui le include definitoriu. În fine, himerismul este o poetică a posteriori (care are la bază cele patru cărţi de poezie pe care le-am publicat) şi expresia unei experienţe poetice individuale (precum senzaţionismul şi personismul), iar onirismul a apărut ca o consecinţă a frîmântărilor unui grup. (...) Himerismul este prima direcţie poetică limpede şi coerentă de la momentul oniric până azi."[38] De altfel, autorul himerismului propune periodic nuanţări şi detalieri ale acestei orientări poetice. Între acestea poate fi menţionat şi al treilea manifest, publicat în Poesis, în care, în aceaşi notă a confesiunii prezentă în toate manifestele, Vasile Baghiu spune: „Himerismul este un spectacol de poezie pe care l-am oferit lumii literare într-o vreme în care ea, lumea literară, se plictisise foarte tare de postmodernism. Himerismul este o aventură a poeziei pe care orice poet şi-ar dori s-o trăiască. Am ajuns la himerism pentru că am îndrăznit să dau frâu liber, prin poezie, gândurilor legate de identitatea mea în lumea în care trăiesc, nu numai în lumea românească, dar în lumea întreagă. Acum, când există posibilitatea de a călători liber, în Vest şi oriunde, scriitorii români ar putea să înţeleagă mai bine ceea ce am dorit să spun prin inventarea «himerismului». Dacă nu se putea trăi normal în acele vremuri, eu voiam ca măcar în poezia mea să trăiesc normal, să pot călători, să fiu ca toată lumea din lumea largă. A fost întâi un impuls de natură ontologică şi abia după aceea el s-a convertit în poetică. Era visul unui om care se gândea la spaţiul european, la spaţiul lumii întregi ca fiind ale lui, dar la care nu avea acces. De aici întreaga aventură. O aventură care abia începe…”.[39] „Aventura” himerismului, despre care vorbeşte autorul în confesiunea sa, a cunoscut şi unele ieşiri în spaţiul european. Una dintre ele este un articol al autorului publicat de revista Buchkultur cu titlul: "Chimärismus" (Himerism). În prezentarea articolului, revista vieneză subliniază: "Die Sehnsucht nach der Freiheit, die Welt zu erkundschaften war für den rumänischen Erzähler und Lyriker Vasile Baghiu Grundlage für ein ganz eigenes Literturkonzept, einer eigenen literarischen Strömung." (Dorinţa de libertate şi un anumit spirit de explorator al lumii au fost pentru prozatorul şi poetul român Vasile Baghiu baza pentru construirea unui întreg concept literar, a unui curent literar propriu.)"[40] De asemenea, poetul a avut la Întâlnirea bilaterală PEN România-Franţa, de la Paris, din 20-22 iunie 2011, o intervenţie cu titlul Le chimérisme – un regard vers le monde .


[12] Text pentru Wikipedia
[13] Diaconu, Mircea A.. Vasile Baghiu. Bovarism şi alienare, în Convorbiri literare, aprilie 1999, p. 24, şi în volumul "Feţele poeziei", Ed. Junimea, 1999, p. 191
[14] Ţone, Nicolae. "Moartea ca o invazie de cormorani...", prefaţa la volumul "Fantoma sanatoriului", Ed. Vinea, Bucureşti, 2001, p. 13
[15] Abăluţă, Constantin. Himerismul, un manifest incitant, în „România literară”, nr 23-24, 1998
[16] Baghiu, Vasile. Himerismul, o perspectivă transnaţională, comunicare susţinută la „A treia conferinţă internaţională a Centrului PEN român”, Iaşi, aprilie 2000, publicată în revista « 22 », supliment literar, nr. 16, 2000, p. XIII
[17] Baghiu, Vasile. Himerismul, un manifest poetic. Postfaţă la o trilogie, în România literară, nr. 8, 1998, p. 14-15
[18] Baghiu, Vasile. Himerismul, un manifest poetic. Postfaţă la o trilogie, în România literară, nr. 8, 1998, p. 14-15
[19] Colocviul "O nouă direcţie în literatura română?", în Familia, nr.5, 1998, p. 16-40
[20] Baghiu, Vasile. Fantoma sanatoriului. Antologie poetică însoţită de manifestele himerismului şi alte texte teoretice ale autorului, Ed. Vinea, Bucureşti, 2001
[21] Baghiu, Vasile. Al treilea manifest al himerismului sau Experienţa live a realităţii ficţionale, în Poesis, nr. 6-7-8, 2006, p. 21-26
[22] Baghiu, Vasile. Himerismul sau încercarea de a împăca poezia cu viaţa, în Vatra, nr. 2 / 2010; tema numărului: Manifeste poetice, p. 52
[23] Abăluţă, Constantin: „Sanatoriul universal”, în „Ziarul de duminică”, iunie 2003; „Paradigma Baghiu”, în „Ziarul de duminică” (supliment al „Ziarului Financiar”), 30 martie 2001, p. 2; „Pentru a fi dispus la orice”, în „Ziarul de duminică”, iunie 2003; „Himerismul, un manifest incitant”, în „România literară”, nr 23-24/ 1998; „Dragă Vasile Baghiu”, scrisoare deschisă, în „Poesis”, nr. 122-123/ 2000, p. 14; „Fericirea confuză a celui care a ajuns departe”, în "Ziarul de duminică" (supliment al "Ziarului Financiar"), nr. 50 (432), 19 decembrie 2009
[24] Diaconu, Mircea A.. Vasile Baghiu. Bovarism şi alienare, în Convorbiri literare, aprilie 1999, p. 24, şi în volumul "Feţele poeziei", Ed. Junimea, 1999, p. 191
[25] Ţone, Nicolae: "Moartea ca o invazie de cormorani...", prefaţa la volumul "Fantoma sanatoriului", Ed. Vinea, Bucureşti, 2001, p. 13
[26] Coande, Nicolae: „Tainicul pelerin”, în „Convorbiri literare”, mai 1997, p. 23; „Poemul ca mic vehicul şi temperaturile sufletului”, în „Ramuri”, mai-iunie 1997, p. 16-17
[27] Hanu, Dan Bogdan: Hinterlandul poeziei, în Convorbiri literare, mai 2004, p. 74-75
[28] Popescu, George: „Vasile Baghiu – Proba alterităţii” [rubrica „Lecturi de rezervă”], în „Cuvântul libertăţii” din 21-22 iunie 2003, p. 5; „Manierismul autopastişant”, în „Paradigma”, nr. 3-4/ 1998, p. 14 şi în volumul „Mecanica formei”, Ed. Pontica, 1999, p. 147
[29] Mincu, Marin: Sanatoriul celest, în Luceafărul, nr. 47, 30 decembrie 1998; text reluat atât în antologia Poezia română actuală, vol. I, Ed. Pontica, 1998, cât şi în sinteza O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea, Ed Pontica, 2008
[30] Cistelecan, Al. Tratamentul himerist al  realuluii, în volumul "Al doilea top", Ed. Aula, 2004, p. 123
[31] Nicolae, Emil: „Vasile Baghiu: Gustul înstrăinării”, în „Acţiunea”, 23-29 decembrie 1994, p. 8; „Vasile Baghiu explică austriecilor himerismul”, în „Realitatea”, 31 iulie 2006, p. 4; „Febra lui Vasile Baghiu”, în „Realitatea”, 1 noiembrie 1996; „Rătăcirile doamnei Bovary”, în „Ateneu”, decembrie 1996
[32] Chioaru, Dumitru: Vasile Baghiu, în Euphorion, nr. 3-4, 2006 şi în volumul „Noi developări în perspectivă”, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 11
[33] Nicolau, Felix. Manifeste literare nouăzeciste şi (post)douămiiste, în Luceafărul, nr. 28, 2009
[34] Mincu, Ştefania: Între himeră şi manieră, în Paradigma, nr. 3-4/ 2008; Cât de „departemerge poezia, Tomis, septembrie 2009
[35] Cistelecan, Al. Tratamentul himerist al cotidianului, în volumul "Al doilea top", Ed. Aula, 2004, p. 123
[36 Sorescu, Roxana: Colosul cu picioare de lut [despre Dicţionarul general al literaturii române], în Observator cultural, nr. 37, 10-16 noiembrie, 2005
[37] Baghiu, Vasile. Himerism, pozitivism liric, poeton: provocări noi pentru o lume literară amorţită, în Mozaicul, nr. 8-9, 1999, rubrica „Culisele poeziei”, p. 160; republicat în volumul "Fantoma sanatoriului", Ed. Vinea, 2001, p. 49
[38] Simuţ, Ion. [O întrebare pentru Vasile Baghiu], în Familia, nr. 3, 1999
[39] Baghiu, Vasile. „Al treilea manifest al himerismului sau Experienţa live a realităţii ficţionale”, în Poesis, nr. 6-7-8, 2006, p. 21-26
[40] Baghiu, Vasile. Chimärismus [Himerism], în "Buchkultur. Das internationale Buchmagazin", Viena, nr. 104, aprilie-mai, 2006, p. 66

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu